Fă altuia ce-i place lui

1
118

 

Se spune că, deseori, Constantin Noica deplângea mediocritatea formulei „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”, considerând-o de un minimalism inacceptabil. Mai generoasă, mai nobilă i se părea măcar aserţiunea „Fă şi altuia ce-ţi place ţie”, deşi exprimarea ideală ar fi „Fă altuia ce-i place lui”. Indiferent de formulare, esenţială rămâne credinţa că nu poate fi iubit cineva care nu iubeşte pe nimeni, şi trebuie amintit numele celui care a făcut rostirea, „rupt” prematur dintre noi, actorul Emil Hossu. Cine mai aude astăzi aceste cuvinte? Bucuriile noastre, dacă sunt, par mai degrabă resentimentare: ne bucurăm de eşecurile altora. Ne bucurăm să depozităm veşti proaste, să distribuim vinovăţii şi injurii. Nu mai avem încredere decât în noi înşine şi în cei care ne aprobă. Temători şi trişti, precar dispuşi şi în cel mai bun caz sarcastici, suntem totuşi capabili de a resimţi spiritul pascal, credinţa adevărată, care nu e altceva decât a fi predispuşi la bucurie în plină încercare şi de a ne simţi asistaţi în efortul cotidian de ochiul suprem. Însuşi faptul că a plouat în tot teritoriul Doljului, într-un moment esenţial, e un semn al celui care a promis să fie „cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Trăim într-o nefirească tensiune, zilnic potenţată, încât putem clama că martirajul e acceptarea unei suferinţe nemeritate. Se spune că la oameni suferinţa se explică prin greşeala protopărinţilor. Să fim serioşi. Filmul unei zile obişnuite în România, urmărit pe televiziunile de ştiri, este unul care include obligatoriu stări de asalt, şoc şi spaimă, capu’ la cutie, încât e riscant să fii părăsit de angoase. Sminteala pare uneori fără margini. Şi nu e vorba de un ornament retoric. Sărbătoarea Învierii e tocmai sărbătoarea transgresării unor poticniri. E sărbătoarea a două îndemnuri – „Bucuraţi-vă”, „Nu vă temeţi” – şi a unei promisiuni – „Cu voi sunt”. Handicapul greu de depăşit este dacă împreună şi fiecare în parte suntem capabili de un plus de luciditate, bunătate umană, altruism, doar prin rugăciune. Cu scepticismul luminat al unora şi pietatea inflexibilă a altora, e greu de făcut din aşezământul nostru pământesc un templu idolatru, cum spune rugăciunea domnească „Precum în cer, aşa şi pre pământ”. Pentru asta, ca şi pentru altele, nu avem bune raţiuni justificative. A încerca a fi mai buni, a iubi pe cineva în ambianţa creştină – copii, părinţii, femeia de care te-ai îndrăgostit, prietenii, profesiunea care te împlineşte – ca pe tine însuţi, aplicând şi „aproapelui” acelaşi tratament, nu-i un demers la îndemâna fiecăruia. Mai ales că atunci când suntem singuri cu noi înşine ştim foarte bine ce ne poate pielea. Ştim ce păcate avem, cât cântărim, care ne sunt penumbrele. Adagio creştin se pretează şi la o interpretare simetrică, privită din unghiul aproapelui: nu te iubi altfel decât îşi iubeşti aproapele. Fireşte, acum nu poţi iubi grimasa duşmanului. Numai că ceea ce lumea noastră desparte, angelicitatea noastră apropie. Şi nu ni-l putem închipui pe Iisus coborând de pe cruce pentru a se răzbuna şi nici pentru a stârni melancolii şi spaime. Acestea fiind spuse, reflecţia devine necesară.

1 COMENTARIU

Comments are closed.