Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul celebrului „Manifest comunist” apărut – ironie a istoriei ori doar una din acele coincidenţe ce sfârşesc sub semnul purei întâmplări – în anul revoluţiilor de la 1848?.
Lăsând la o parte faptul că respectivul tratat ce avea să schimbe radical mersul Istoriei abia peste un veac pe cât de invocat a fost şi a rămas, tot pe atât de necitit, întrebarea dacă pericolul resuscitării acelei formule ne mai… bântuie.
Şi apropo de ne-citire a tratatului marxist, îmi amintesc mereu acest adevăr pe care mi-l tot repeta Ion D. Sîrbu prin anii şaptezeci cu referire la semidocţii activişti ai regimului care îi puseseră sechestru securist pe existenţa sa intelectuală şi pe cea privată declarând că el îl citise din scoarţă-n scoarţă! Că autorul comentatei lucrări ”Jurnalului unui jurnalist fără jurnal”, înscris, încă în tinereţea sa petrilenă minieră în rândul comuniştilor, avea să „plătească”, peste ani, tocmai în solda celor care îl pretindeau pe Marx drept maestru absolut, e deja un alt subiect asupra căruia încă nu s-a stăruit îndeajuns.
Revenind la trista (şi magica, de coloratură neagră, susţin mulţi!) formulă a lui Marx şi a lui Engels, nu sunt atât de puţini în Occident, spre deosebire de noi, care încep să se întrebe dacă nu cumva invocata „stafie” n-a revenit să bântuie bătrânul continent sub masca ei…adversă. Aceea, adică, a celeilalte feţe a totalitarismului, de sorginte fascist-nazistă, ce pare a-şi delimita o zonă tot mai întinsă din sufragiul electoral din multe şi importante state ale Occidentului.
Că e vorba de reînvierea unor resturi ale ideologiilor de tipul şi originea celor de mai sus ori doar de un populism cu un mesaj nu prea făţiş asumat în aceeaşi descendenţă iarăşi e un subiect discutat şi încă de elucidat în liniile sale aţa-zicând doctrinare.
Aşa cum am mai susţinut, tradiţionala stângă – în varietatea formelor sale, fiindcă nu mai există, din fericire, un nucleu dictatorial de tip stalinist – aproape că nu mai are nevoie de adversari, fiindcă şi-a făcut din suicid un fel de practică de subzistenţă.
Lipsiţi de un orizont cultural pe măsură, într-un organon reînnoit (evit anume termenul de „doctrină”, demonetizat în parte de „ideologii” lor, cei mai mulţi ocazionali) i-a adus, în Europa Occidentală, fiindcă, repet, la noi e încă o tristă harababură de nivel partinic, în postura nicicând anticipată de victime de… serviciu.
În Italia, spre exemplu, un politician de talia lui Matteo Renzi (cultivat şi bun comunicator, cum noi nu avem deloc) a plătit, cum susţin analişti de notorietate din ţara lui Gramsci, dar şi a lui Mussolini, pentru aroganţă şi personalism, ambele afişate şi promovate fără un absolut necesar discernământ. Fricţiunile din propria tabăra, cu vechii comunişti, precum Massimo D`Alema, un intelectual cultivat dar incapabil să se ralieze noilor mişcări tectonice din lumea politicii, au favorizat nu doar o mişcare populistă, al cărei lider din umbră, Grillo, era plasat, zilele trecute, de o investigaţie jurnalistică, printre cei mai înstăriţi dintre competitorii săi, ci chiar – şi infinit mai grav – mişcarea Ligii fostă a Nordului, a unui lider, Matteo Salvini, care nici în acest moment de urgentă clarificare a unei poziţii de macropolitică, europeană şi internaţională, n-a reuşit să se facă cât de cât înţeles.
Un intelectual italian, de evidentă notorietate, a adresat recent trei întrebări unor congeneri (gânditori, jurnalişti şi scriitori) despre cazul resuscitării fascismului, nu doar în Peninsulă, ci şi în alte părţi ale Occidentului.
Dincolo de opiniile, cele mai multe de un caracter asumat analitic, ceea ce mi s-a părut demn de remarcat a fost recursul la o amplă şi dezbătută aserţiune susţinută într-o lucrare mai veche, dar retipărită recent, a lui Furio Jesi, cu titlul semnificativ în sine ”Cultura de dreapta”, în care, sub conceptul de maşină mitologică, care ascunde un limbaj gol, făcut adică din stereotipii sau de aluzii ezoterice, apasă pe comportamentul violent, îi oferă un orizont perfect neinteligibil, în care să se împlinească fără prea mare efort, o atitudine belicoasă:
„Elementul cei mai caracteristic şi mai răspândit al dreptei constă în: a stăpâni întreaga obscuritate care e declarată drept limpezime, întreaga sa refulare cu istoria care e camuflată de venerarea trecutului glorios, întregul său imobilism cu adevărat cadaveric care se închipuie putere încă în viaţă”, avertiza literatul italian care a acordat, în studiile sale cele mai cunoscute, spaţii largi unor mari creatori ai ultimelor decenii din cultura universală.
Cât despre „stafii”, credincioşi ori nu, în linie strict ortodoxă ori în folclorul cu substrat mitic, ele încă revin, bântuindu-ne, fie în insomniile de toate nopţile, fie în pălăvrăgeli de a căror inutilitate nici nu mai trebuie pomenit.
