În forfota, pe alocuri năucitoare, a schimbărilor la care lumea şi societatea umană ne face martori în prezent, puţine repere de confruntare cu trecutul ne mai iscodesc din cutele unei memorii tot mai obosite. Cu avântul fără precedent al noilor media, depăşind limitele unui radicalism bulversant (un neverosimil halou informatic în care realitatea e substituită de preeminenţa virtualului), recursul la trecutul nostru cu patrimoniul său de valori devine tot mai problematic.
Şi o probă, edificatoare şi la îndemână, o reprezintă filmele ce ne-au marcat adolescenţa şi tinereţea, ca şi cărţile pe care le-am citit. Şi unele şi altele în structura şi în ambientul lor de atunci desfid, cred, ofertele cu care ne bombardează astăzi sutele de posturi de televiziune, cu o gamă de pelicule serbezi, stereotipe făcute după câteva reţetare, asediindu-ne cu o agresivitate malignă, sfârşind în plictiseală şi, uneori, în dezgust.
Astfel de reflecţii neinteresante pentru unii, mai ales pentru tinerii subjugaţi deja de internet şi de reţelele de socializare, mi-au fost sugerate de destinul uneia dintre divele cinematografiei italiene, al cărui nume a reapărut, zilele trecute, în prim-planul presei din Peninsulă. E vorba de marea actriţă Stefania Sandrelli, una dintre gloriile feminine ale filmului italian, de ieri şi de acum, protagonistă a unor glorioase pelicule, admirată în ţara ei şi în lume, pentru frumuseţea, talentul, caracterul şi carisma ei afiliate nu mai puţin unor celebre companioane, precum Sofia Loren, Aida Valli, Claudia Cardinale şi încă altele.
Născută la Viareggio, de care se simte legată şi astăzi, a fost desemnată, la împlinirea vârstei de 70 de ani, „Cea mai sexy actriţă din lume” de către prestigioasa publicaţie „Glam’Mag” pentru al doilea an consecutiv, selectată dintre o sută de femei ce-au trăit cea mai excitată poveste. De viaţă, se înţelege. Recunoaşterea, la o vârstă venerabilă, a frumuseţii, talentului şi, desigur, a carierei sale pe care nu puţini au calificată stelară, a coincis şi cu o altă aniversare, deseori uitată ori prea puţin cunoscută, în afara Italiei: aniversarea a 55 de ani de carieră cinematografică şi teatrală: Sandrelli a debutat la doar 15 ani şi nu oricum, ci într-un film la rândul său celebru, „Divorţ în stil italian” în regia unuia dintre monştrii sacri ai cinematografiei peninsulare, Giuliano Germi.
Cu un rar simţ al aventurii, frumoasa puştoaică din Viareggio a fugit de-acasă la Roma spre a-l întâlni pe regizor, în 1961, pe care l-a convins, cu o putere de seducţie specifică marilor staruri, să-i încredinţeze rolul principal, într-o peliculă, „Divorţ în stil italian” ce-avea să bată recorduri peste ani de vânzare şi de aprecieri ale criticii din întreaga lume.
Apoi, avea să interpreteze roluri dintre cele mai diverse în aproape 50 de filme, lucrând cu cei mai titraţi regizori italieni, printre care Bertolucci, Ettore Scola, Fellini, Antonio Pietrangeli, fiind răsplătită cu numeroase şi prestigioase premii, printre care „Nastro d’argento” la Venezia, David di Donatello, în 1989, pentru întreaga activitate.
Actriţă modernă dar nu modernistă, cum o caracteriza un cunoscut critic de film, Stefania Sandrelli s-a dovedit, de-a lungul deceniilor, capabilă să-şi distileze frumuseţea în farmecul unei fragilităţi şi a unei modestii, seriozitatea şi refuzul vedetismului ieftin atrăgându-i simpatia în rândul a milioane de cinefili din întreaga lume. Invitată – şi curtată – de faimoşi regizori de la Hollywood a refuzat, spre deosebire de alte compatrioate ale sale, oferte americane, susţinând că nici engleza şi nici butaforia industrială de peste ocean nu i se potriveau.
Ultimele sale apariţii s-au consumat, în aceşti ultimi ani, într-un serial tv, cu titlul „Una grande famiglia”, după ce pe marele ecrane interpretase un rol principal în pelicula „Il generale Dalla Chiesa”, în regia lui Giorgio Capitani.
Inutil de adăugat cât demult a marcat, artistic şi uman, Sandrelli, generaţia anilor `60 şi `70, când vizionarea unui film, fie chiar şi în modestele cinematografe de periferie, devenea un eveniment cu valenţe formative şi, uneori, cu implicaţii de destin.
Iată însă că noile media, cărora ispita scandalului le este atât de proprie, tulburau zilele trecute momentul de graţie al unui destin exemplar, inserând, pe FB, ştirea fabricată despre… decesul actriţei. Din ambientul acesteia, n-a parvenit decât o negaţie fără comentarii, mai ales că totul se petrecea în contextul unei alte informaţii, aceasta neconfirmată oficial, care acredita ideea unei noi aventuri amoroase a frumoasei italience.
Astfel încât, reamintindu-mi angelicul chip, mi-am conces, nostalgic cât se poate, să revăd câteva dintre capodoperele sale filmice, precum acel timpuriu „Divorţ în stil italian”, ori, la fel de celebru, „Sedusă şi abandonată”.
Ele mi-au reconfirmat distanţa siderală dintre cinematografia de artă, clasicizată, şi puzderia de filme cu care televiziunile ne sâcâie seară de seară, sub regimul acelui reţetar căreia industria filmică pare a-i fi căzut o victimă zeloasă.
