Să aplaudăm… circul sordid!

Ludovic Orban, liderul liberalilor, desemnat ca premier, în vederea formării viitorului guvern, se arată în declaraţiile sale stăpânit de un optimism bine temperat, în demersul înjghebării unei majorităţi parlamentare, necesară trecerii cabinetului său. Pe terenul discuţiilor, lucrurile nu par deloc încurajatoare, fiindcă acolo unde Ludovic Orban, acompaniat în negocieri de Florin Câţu şi Raluca Ţurcan, opinează că „mi s-a părut că ne-am înţeles”, partenerii săi de dialog afirmă altceva. De pildă, Victor Ponta, devenit balamaua necesară în demolarea guvernului Viorica Dăncilă, cu cei peste 30 de parlamentari racolaţi din PSD, susţine în declaraţii că nu va vota guvernul condus de Ludovic Orban. Ieri, nici Dan Barna nu se arăta deloc ispitit de o cooperare politică cu liderul liberal, ceea ce încurcă de-a dreptul lucrurile. Decizia sa: alegeri anticipate. Ca să negociezi cu şase partide politice, plus entitatea minorităţilor naţionale, alta decât cea maghiară, şi să crezi că poţi ajunge la un „numitor comun”, indiferent de harul etalat, e greu de crezut. Admiţând totuşi, că finalmente guvernul croit de liberali va trece prin Parlament, misiunea lui Ludovic Orban, deloc impresionant pentru tactul şi supleţea sa politică, se anunţă una imposibilă. Şi dacă îşi imaginează că va putea „bătea toba”, legat de mâini şi de picioare, doar cu bunăvoinţă, e treaba domniei sale. Temeritatea sa însă merită luată în consideraţie: s-a autosugestionat în succesul moţiunii de cenzură, a avut sprijinul nemijlocit al lui Klaus Iohannis, cum a şi mărturisit în spaţiul public, şi se crede îndreptăţit, dispunând de mai puţin de 100 de parlamentari să formeze un „guvern stabil de traziţie”, monocolor, prin sprijinul celor care şi-au pus semnăturile pe moţiunea de cenzură. Care acum enunţă, bineînţeles, propriile pretenţii, deloc convenabile. Aşadar, bucătăria internă a „monstruasei coaliţii” arată „ca dracu”, ca să cităm o vorbă de duh a unui fost politician. În plus, pesediştii, şi după înlăturarea de la putere, nu s-au predat, şi nu au de gând să o facă, continuând lupta de gherilă. Nu se arată dispuşi să asigure cvorumul în Parlament, deţin o majoritate confortabilă în Senat, şi la Camera Deputaţilor sunt capabili să încurce multe jocuri. Oricum, scena politică rămâne animată, nu doar prin faptul că ne aflăm în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, cât şi pentru frământările legate de trecerea viitorului guvern, unul al cărui partid a primit doar 20% la ultimile alegeri parlamentare. Mai există undeva în Europa o asemenea situaţie hilară? CDR-ul a fost o glumă pe lângă ceea ce se prefigurează de această dată, prin nişte actori politici, oricum departe de ceea ce avea Convenţia Democrată. Nu suntem în toiul unei crize politice, suntem însă în pragul ei. Şi criza politică în care poate intra ţara a fost năşită de ambiţiile exacerbate ale lui Klaus Iohannis, care îşi intitulează, de-a dreptul cinic, programul său prezidenţial „România normală”, după ce programul anterior s-a intitulat „România educată”, dus, de bună seamă, la… îndeplinire. „După trei ani marcaţi de criza statului de drept, în care PSD a aruncat România, după o guvernare care a eşuat în toate domeniile esenţiale – economic, social, politic şi instituţional – este timpul să aduce normalitatea în România”, afirma scrâşnind din măsele, preşedintele în documentul strategic. Şi Klaus Iohannis chiar crede ceea ce afirmă. Deşi ieri, la Bruxelles, a lăudat mandatul României la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, dar a încurcat Franţa cu Finlanda. Dar cum suntem în campania electorală, orice năzdrăvănie se poate spune. Până săptămâna viitoare, când Ludovic Orban trebuie să apară în Parlament, cu propunerile de guvern, şi programul de guvernare, mai sunt câteva zile fierbinţi, în care aplaudăm circul. Altceva nu ne rămâne de făcut. Deşi, la primul tur al alegerilor prezidenţiale ar cam trebui să probăm, dacă ne place sau nu ne place, spectacolul dezolant care ni se oferă, ameninţător pentru ţară.