Nimic nou sub soare! sau Înapoi la… antici

0
113
Citeşte mai mult

Pentru o mai exactă definire a modernilor, Umberto Eco găsise, cu vreo trei decenii în urmă, cotrobăind prin firide mai dosite ale Bibliotecii universale, o expresie care, cu aportul unei expresivităţi, s-a dovedit o caracterizare convingătoare: modernii erau văzuţi,  pe la începutul veacului al XVII-lea, ca nişte pitici urcaţi pe umerii …anticilor. În fond, la o analiză mai atentă, butada asta era în deplin consens cu teoria unui mare cărturar al aceleiaşi perioade, italianul Giambattista Vico, cunoscută, generic şi „popular”, sub denumirea de corsi e ricorsi; o viziune a evoluţiei societăţii umane în …spirală, care stipulează, prin urmare, că nu există un progres liniar ascendent, ci printr-o întoarcere într-un punct al trecutului într-un permanent şi imuabil proces de înnoire.

Ce resort mă împinge spre astfel de asocieri şi evocări? Întâi de toate, fiindcă prea lejer şi cu un radicalism deseori fără vreo acoperire doctrinară, fără referinţe bibliografice, circulă prin spaţiul public, mediatizate indistinct şi urechist, tot felul de ipoteze cu pretenţii ideatice prin care trecutul, mai recent ori mai îndepărtat, este făcut tabula rasa: refuzat, ca un rău absolut, ori bagatelizat.

Uităm, astfel, lecţii sapienţiale conservate într-un raft de neînlocuit şi, deci, de neevitat din marea Carte a umanităţii noastre dispuse, prin jocul nefast al uitării, să repete, uneori comic, cum sugera bătrânul Marx, alteori cu un plus la tragicul originar, erori şi derapări risipite în urmă.

Un exemplu stupefiant mi-a sosit ieri, pe cărări „virtuale”, de la un amic înţelept, întrucât încă cititor nemântuit, din Italia, care-mi expediază o pagină scanată sub genericul intrigant în sine „in questo momento è bene ricordare la teoria politica di Cicerone”; aşadar, iată, amintindu-ne invocata şi străvechea „teorie politică” a mai bătrânului Cicero, reambalată într-un fel de …registru ce-ar concura şi, eventual, compromite orice slogan electoral din zilele noastre, în care miza edulcorată pe „nou” ar friza ridicolul.

Iată acest „decalog + 1” al lui Cicerone, într-o distribuţie în care parcă, dincolo de adagiul, astfel verificat, că nimic nu-i nou sub soare, capătă şi pe aceea a unei adevărate fişă de clinică (o radiografie) a societăţii în care trăim:

 

1. săracul                munceşte

2. bogatul               profită de pe urma săracului

3. soldatul              îi apără pe amândoi

4. contribuabilul     plăteşte pentru toţi trei

5. vagabondul        se odihneşte pentru toţi patru

6. beţivul                bea pentru toţi cinci

7. bancherul           îi înşeală pe toţi şase

8. avocatul             îşi bate joc de toţi şapte

9. medicul               îi omoară pe toţi opt

10. cioclul               îi îngroapă pe toţi nouă

11. politicianul       trăieşte pe spinarea tuturor celor zece.

 

Ce-ar mai fi de adăugat? Că, cu vreo 60 de ani î.Hr. un bătrân cărturar roman, istoric al unui imperiu a cărui fascinaţie nu s-a stins prin milenii a avut intuiţia fulminantă, profetică, a unui adevăr cu valoare axiomatică şi căreia nu-i putem, oricât am încerca, sustrage nici măcar o silabă din acest halucinant catalog al existenţei istorice pe Terra cum s-a decantat ea de prin genuni şi până prin viitorul pe care noi, cu o ştiinţă de dimensiuni şi pretenţii cosmice, nu suntem capabili să-l detectăm?