Cultura Web şi ofensiva imbecililor

0
72

Sub impactul new media substituind de-acum locul divinităţilor de prin mileniile umanităţii, se poate conchide, pe urmele germanului Oswald Spengler, că nu doar civilizaţia (cea occidentală, pentru el) îşi trăieşte „amurgul” său, ci şi cultura. Şi nu e vorba, aşa cum grăbit s-ar putea înţelege, de un „amurg” în ordine axiologică: nu o cădere în ordine valorică, ci de ceea ce un filosof de talia lui Gianni Vattimo definea cu conceptul de „slăbire”. O slăbire care, oricât de paradoxal ar părea, era, pentru el ca şi pentru alţi gânditori ai post-modernităţii, într-o relaţie strânsă cu societatea deschisă. Or, spaţiul public în care trăieşte lumea globalizată de astăzi etalează tocmai o deschidere totală, dincolo de care devine aproape imposibil vreun filtru selectiv.

Viteza schimbărilor, ameţitoare, imprevizibilă şi deconcertantă, este deja un fenomen mai mult decât frapant. Din păcate – sau din fericire –, prizonieri, cum îi suntem, am pierdut aproape orice facultate de a-l mai diseca, decanta şi, ca atare, a-l înţelege şi a-i dimensiona consecinţele. Pe termen scurt şi, îndeosebi, pe termen mediu şi lung. Subiectul destinului culturii scrise (tipărite, tradiţionale) e la ordinea zilei. Ba poate că chiar surclasat: viitorul ei pare, pentru cei mai mulţi, nesigur. Presa scrisă îşi trăieşte şi ea faza crepusculară. Par să se fi stins chiar şi tonurile litanice ale celor care, crescuţi şi educaţi, ca mine, în cultul său, se declară învinşi de ofensiva noilor media. Internetul – căci el este subiectul tare al agendei clipei şi lumii de azi – a depăşit funcţia de instrument al comunicării: e comunicarea însăşi, e Totul.

În acest context mai rămâne oare loc pentru supoziţii interogative cu privire la condiţia culturii de mâine? Ce loc îi este rezervat bibliotecii peste câteva decenii? La aceste întrebări m-a obligat să revin o intervenţie a lui Umberto Eco survenită recent, la Torino, cu prilejul încununării sale cu titlul de doctor honoris causa al Universităţii din localitate. Nu întâmplător, dar nu mai puţin paradoxal în raport cu ceea ce avea să declare faimosul romancier şi semiolog, i s-a conferit în Comunicare şi culturi Media. Declaraţia sa, şocantă, neaşteptată de la un veritabil guru al new media ale căror resurse le pusese deja la lucru în tratate de specialitate şi, mai ales, în paginile romanului Pendulul lui Foucault, a generat o adevărată furtună în Italia şi în alte ţări. Eco a declarat textual: „Reţelele de socializare permit persoanelor să rămână în contact între ele, dar dau şi drept la cuvânt unor legiuni de imbecili care mai înainte discutau la bar la un pahar de vin iar acum îşi rezervă dreptul la opinie despre Premiile Nobel”.

Duritatea atacului n-a trecut neobservată, mai ales în rândul internauţilor, iarăşi din Italia şi din alte părţi ale planetei, distribuiţi, cum altfel, de ambele părţi ale… tribunei: de o parte cei care subscriu diagnosticului lui Eco, de alta, cei care, ieşiţi din flancul „imbecililor”, se întreabă dacă nu cumva celebrul autor „vrea o oligarhie a unor intelectuali aleşi. În realitate, în Lectio Magistralis ca răspuns la decernarea titlului, Eco s-a referit în mod particular la educaţie. „Marea problemă a şcolii de astăzi – opinia el – este în a-i învăţa pe copii cum să filtreze informaţiile pe Internet. Chiar şi dascălii sunt neofiţi în faţa acestui instrument”. El se opreşte la un exemplu pe cât de „drag” lui pe atât de difuz şi la modă în discursul internaut din ultimii ani: cel al conspiraţiilor, devenit de-acum un sindrom al complotului în toată regula. Căci, spune Eco, Web-ul „este locul unde se nasc cele mai absurde teorii complotiste: de la acuzaţiile contra iezuiţilor suspectaţi că au scufundat Titanicul la construirea unor coincidenţe numerice despre atentatul Turnurilor Gemene”.

Însă ceea ce a frapat cel mai mult în intervenţia marelui semiolog a fost credinţa sa în întoarcerea la cultura tipărită şi, mai ales, la presa scrisă. El şi-a argumentat această poziţie – mai tranşată ca niciodată – citându-l pe Hegel cu enunţul, el însuşi inedit pentru filosoful german, potrivit căruia „Lectura jurnalului este rugăciunea cotidiană a omului modern. Se va revenit la informaţia tipărită”. Un pariu? Ori o sfidare? Vom trăi şi vom vedea.