O poetică inter-lingua: de la Jaguaribe la Danubius
Întâi de toate poet, profund legat de spațiul natal, cel brazilian asumat din perspectiva fluviului Jaguaride ce sfârșește prin a-i semantiza cosmosul exterior ca și pe cel intim, Luciano Maia e și profesor universitar, traducător critic și eseist, precum și, prin voință și ofertă proprie, un emisar al spiritualității românești și al limbii române în America Latină.
Autor a peste cincisprezece volume de versuri în două decenii de activitate creatoare, Maia e traducătorul lui Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Sorescu în braziliană, precum și a două apreciate variante ale Meșterului Manole și ale Mioriței. Traseul său poetic și-a fixat ca punct de reper esențial, așa cum anticipam, un topos autohton, fluviul Jaguarideși circumstanțele sale geo-socio-lingvistice, decantându-și, încă în incipit, o poetică originară, în care percepția elementelor, filtrată simbologic, se lasă fertilizată de hedonismul lucretian, deși nu-și refuză nici marca bachelardiană, cu insistență, firește, pe apă; în fond, debutul său e dublu, cu Um Canto Tempestadoși Jaguaride – Memória das Águas, din 1982, îmbinând o metafizică a cântului specifică liricii braziliene cu deschiderea spre discursul meta-poetic, anunțând, astfel, aventura sa mai recentă, centrată pe efortul de a structura un discurs poetic pe care l-am defini inter-linguași având drept referent latinitatea, într-o accepție plurivocă – lingvistică, geografică, dar și tipologic ca emblemă a unei sensibilități de definit.
Patria sa lirică este, deci, ValledelJaguaribe, în statul brazilian Ceará, el „PaisdelJaguaribe”, așa cum obișnuiește s-o cheme cu numele ancestral al acelei regiuni marcate de fluviul ce devine, astfel, protagonistul universului său poetic. Ca la Blaga, în proiecția metafizică a satului-centru al cosmosului, universul jaguaride-an al lui Luciano Maia e deopotrivă topos al copilăriei în care gustul fabulosului capătă dimensiuni siderale, iar fluviul e văzut și ca un dar miraculos al vieții, martor al luminii vitale a unui popor, memorie fugară a trecutului și metaforă a omului ca peregrin etern. Fluviul devine un imn-pretext de consacrare lirică pentru un trecut milenar restituit, astfel, prin intermediul metaforei poetice: „Dedico mi poema a este pueblo / peregrinohabitante de loscaminos, / quedespués de morirnace de nuevo, / resurgido de las sombras, de losespinos…”
Tentația legendarului, în orizont folcloric, prinde gustul epopeicului și al sagăi: toposul circumscris geografic desemnează acel locodolenti al originii, dar și al fugii, ca destin al unui popor peregrin, obligat să evite, din motive de siguranță, drumurile civilizației; omul e, prin urmare, un „animal triste”, iar apa devine un fel de alter-ego, din moment ce îl ocrotește, îl alimentează și deopotrivă devine o dimensiune spirituală pentru el. Apa se transformă într-o stilemă, obligă poetul la un ritm și la o metrică, fado, care, în portugheză-brazliană desemnează atât destin, cât și numele unui gen muzical autohton. De aici, probabil, coercițiile formale la care Maia își supune poemul ce resuscită, în memoria cititorului, atât incantațiile cântecului popular brazilian cât și pe cele ale anticilor poeți latini de la care preia gustul pentru scandarea exactă ce va sfârși prin a recupera, într-un proiect viitor, un fel de koiné poetică a Latinității. De altfel, ar trebui menționat că, pe urmele unei vechi, dar conservate tradiții a poeziei braziliene, Luciano Maia e și autorul unor texte pentru creații muzicale ce îmbină cultul metaforei insolite, supuse unei nostalgii ce amintește de dorul doinei românești, cu somptuozitatea, aproape inițiatică, a unor ritmuri ce concurează rumorile spațiului autohton. În aceste poeme ale sale, emblematice pentru virtuțile singulare ale autorului, ființa umană e inserată și insediată în /de / ciclul elementelor: Lucretiu, deci, dar și ceva din ambițiile de insolitare a cititorului de către unii dintre magicienii avangardelor istorice europene: versul e incantație, resuscitare, și exorcizare, a unui timp imemorial și a unor taine disimulate în tainițele unui logos primordial, în care focul, apa, pământul, ca humus (marcă a statorniciei) și ca nisip (epifanie a instabilității destinului și a statutului peregrin al unei populații obligate să se „retragă” din Istorie) conotează perenitatea, iar aerul și vântul devin metafore ale ireparabilei (cu adjectivul horațian) treceri a timpului.
Poliglot (se pare că poliglotismul e specific scriitorilor brazilieni, dacă mă gândesc la prietenul nostru şi al Craiovei, poetul şi universitarul MarcoLucchesi), Luciano Maia a ajuns, interogând diversele coduri neo-latine, la ideea recuperării poetice a Latinităţii. Iată cum îşi prezintă singur proiectul acesta poetic şi, cum vom vedea, deopotrivă poietic; „De când am început să scriu versuri am simţit o atracţie nestăvilită pentru tema latinităţii, moştenire încântătoare, mod de a simţi, de a cânta, de a suferi, de a fi fericit, dincolo de orice naţionalitateşidescendenţă rasială. Latinitatea este un impuls, o pasiune, o certitudine, un legământ, o mândrie…”
Cum îşi traduce autorul proiectul în spaţiul, devenit astfel experimental, al creaţiei? Întâi, prin identificarea, la nivelul unei viziuni proprii, a unei ARS Latina, pornind de la supoziţia lui RubénDarío (La latina estirpeverá la grande alba futura), însă la nivel microtextualopţiunea sa va merge în direcţia unei construcţii lirice pe care am denumit-o inter-lingua; asta înseamnă că poemele vor interfera versuri, uneori cuvinte, expresii, emblematice în constituirea unor vectori lingvistici vânând un maximum de expresivitate, din mai multe idiomuri neo-latine. Iată, in nuce, poetica asumată la nivelul întregului volum din poemul purtând sugestiv titlul mai sus invocat, de ARS Latina: „Jo canto en català, llenguatambé / nacida en este mundo de cultura; / en français, bellelanguequ’y est née / e anche in italiano, addiritura. // El geniocastellanobien se ve / şi cel portughez, cu o a lui anvergură. / Et ainsi de touscesmotsharmonisés / eu voi face o perfectă legătură. // Ca într-o odă s-apară-n lumină / tuttoilvaloredellelinguenostre, / caut în română muza cea senină. // Pourlouertrèshaut la verve de cesgens / cântând gloria de ieri şi de mâine / de la trionphantgénesis latina”.
Interferenţa lingvistică, asimilată, chiar dacă şi într-o perspectivă accidentală, unei inter-textualităţi sui generis, odată pusă în operă, va acţiona în chip de operator codificat estetic generând, în cititor, sentimentul participării la o aventură nelipsită de un preponderent simţ al ludicului; un fel de ars comunicandi poetică, centrată pe identificarea, în “biblioteca” intimă a lectorului, a mărcilor unei latinităţi mai curând de natură livrescă. Un simplu exerciţiu de digitaţie livrescă, bazată pe o inter-textualizare de nivel exclusiv lingvistic? Exista, fireşte, un asemenea risc, iar poetul l-a simţitşi tratat cu dispozitive pe măsură. Aşa cum anticipam, salvarea vine dintr-un excepţionalsimţ aperceptiv al mutaţiei propuse de avangardele istorice europene de la începutul veacului trecut: discursul poetic, în loc să rămână la nivelul citaţional al livrescului, aşa cum se întâmplase, spre a da doar două exemple, la Alecsandri sau la poetul italian Giovanni Pascoli, irumpe în cotidian, făcând admirabil loc calamburului şi transformând ironia într-un fel de ecran amintind de încercările primilor avangardişti români, cu Tzara în frunte. Astfel, un poem intitulat ostentativ banal Salut, Nicolas!, pare „cronica” burlescă a unui mit, latin neîndoielnic, fără a-şi pierde întru nimic din gravitatea tonală a mesajului pre-asumat: „Laptele lupoaicei curge şi-n Africa / şihrăneşte astăzi fluierele pixinguinhas / şi suflarea anonimă de Cuba. / La ţâţele lupoaicei se-adastă Pablo Milanés / y Silvio Rodriguez y / un canto en un paislibre, / neolatino, mestizo, caribeno y hermoso./ Şi de când José Martí a îndulcit trestiile de zahăr, / canaverales, Guillén intonă / susongoro-cosongo…”
De-aici încolo, fiecare poem pare a se declanşa pur şi simplu de la o imagine-cuvânt-expresie, pornită într-unul din codurile neolatine, ce va interfera, apoi, cu alte câteva, în jurul unor motive ivite efectiv din orice, o canţonetă celebră, napolitană, evident, un cântec andaluz, un vers de doină românească, amintirea unui poet ori cărturar din aceeaşi arie culturală, ori imersia, din hăul unei memorii reactivate, a unui vector ce-ar putea defini şi redefini substanţa acelei Latinităţi, devenite Proiectul poetic şipoietic prin excelenţă.
Cartea Poemele Latinităţii, apărută la Editura Aius din Craiova, prin grija Danei-Marina Dumitriu, al cărui travaliu în operaţia de traducere-omologare în română e pe cât de evident pe atât de admirabil, e deopotrivă o ofrandă Latinităţii (noastre) şi o provocare instructivă pentru cititorul invitat, astfel, să se verifice şi să se regăsească în orizontul unui proiect ce asumă, se înţelege, şi o indiscutabilă dimensiune culturală.
