Curăţirea Templului sau tainica pildă pascală

0
110

Nu trebuie să fii un credincios habotnic ca să recunoşti frumuseţea supremă a învăţăturilor christice, îndeosebi cele legate de Paşti, ca eveniment considerat, de cei mai prestigioşi şi celebraţi cărturari ai patristicii universale, dar şi atâţia nu mai puţin faimoşi gânditori ai umanităţii. În definitiv, evenimentul pascal e, dincolo de dimensiunea şi organicitatea sa liturgică, momentul ce împlineşte calea iniţiatică a lui Hristos, o via crucis în toată simbolistica sa tainică, prin care Cuvântul divin se întrupează (acel axiomatic şi misterios exordiu al Sfintei Scripturi: La început a fost Cuvântul…).

Paştele celebrează Lumina, în faza unei dramatice victorii asupra Întunericului, iar în lumină Adevărul, ca ratio şi ca fine (raţiunea e resort şi reper al Înţelepciunii în drumul omului spre desăvârşirea de sine), survine în cea mai elementară transparenţă a sa: pur şi întreg, fără atribuţii şi epitete, semn al Împlinirii pe care, de altfel, un gânditor de talia danezului Kierkegaard, o situa exclusiv în destinul individual al fiinţei umane.

Dintre toate întâmplările pe care Iisus le oferă mulţimii încă febrile la intrarea Sa în Ierusalim, cea a alungării neguţătorilor din Templul din care fariseii îl alungaseră pe Dumnezeu mi se pare astăzi cea mai instructivă şi mai seducătoare, adică demnă de reflecţie.

Hristos e purtător al luminii divine, iar pasiunea cu care îşi secondează patimile în săptămâna ce-l aşteaptă şi pe care el însuşi o întâmpină cu înfrigurarea rămasă intactă prin cele două milenii de credinţă nu este, aşa cum avertiza şi Papa Francisc în Joia Cea Mare, o întâmplare oarecare; Hristos făcuse deja experienţa suferinţei, lăsând răul să se îndârjească în el spre a putea să-l înfrângă; nu suntem într-un final de film ori de poveste, un happy end dintre cele cu care, cu ori fără voie, riscăm să ne otrăvim sufletul câteodată; moartea, prin crucificare, era scrisă, Hristos o ştie bine, însă, fiu al Omului în acele momente de un dramatism fără egal, o acceptă şi o tratează cu o umilinţă a cărei taină a rămas fără răspuns de-a lungul istoriei umanităţii.

În prezentul tot mai necruţător, cu disipări ale răului prin toate ungherele vieţii sociale şi individuale intrate, de-acum, într-o eră a globalizării uniformizate sub semnul Banului şi sub amprenta unei tehnici care din mijloc s-a transformat în Scop, gestul pe care Hristos îl face cu zarafii capătă o semnificaţie particulară. Şi nu doar simbolică. Există, în unele exegeze, relevarea măsurii fizice a gestului, ca fiind nefirească pentru Cel a cărui învăţătură urma calea blândeţii, a iubirii, a supunerii, inclusiv tragice, în numele mântuirii ce va să vină.

E tot mai limpede azi că Omul, ca şi societatea în ansamblul ei, e operator material, trăind sub imperiul câştigului cu orice preţ, tot mai indiferent la dimensiunea spirituală, în definitiv atributul său distinctiv faţă de toate celelalte făpturi.

Curăţirea – cât timp „murdăria” abundă în Templu şi în interiorul sufletului tentat de abis – se recomandă ca o urgenţă pe o Cale – a Crucii înscrise, cum e în destin – căreia n-ar trebui să-i mai întoarcem spatele.