Emoţie puternică în glasul românilor de dincolo de Dunăre. Nimic nu sună mai frumos în limba română ca “Hristos a Înviat!”. Şi am auzit lucrul acesta şi nu oriunde, ci în Valea Timocului, duminică, în ziua de Paşti. Cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Nicolae Iorga spunea că “atât în Serbia cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”. În mica biserică de la Malainica, zeci de români au ascultat slujba de Înviere, ţinută în grai românesc de părintele Bojan Aleksandrovic. Deşi în această zonă sunt peste 150 de sate româneşti şi vreo 46 mixte, doar aici şi într-o altă parohie se slujeşte în româneşte. Acesta a fost motivul pentru care românii s-au strâns în jurul părintelui Boian dis-de-dimineaţă, la crăpatul zorilor. Românii din Valea Timocului nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţională, pentru ca statul sârb să poată justifica încălcarea dreptului la învăţământ şi religie în limba maternă. Românii din Timoc sunt numiţi vlahi. De curând acestora li s-a trasat de către autorităţile de la Belgrad origini slave.
,,Sârbeşte citeşte puţin, iar româneşte ştie bine”
Dacă astăzi preoţii din Timoc nu au voie să spună nici un cuvânt în româneşte chiar dacă în unele cazuri ei şi toţi credincioşii sunt români, iată cazuri din trecut în care în bisericile lor li se vorbea şi în limba lor de către preoţi dintre ai lor. În Maidanpec la 1734 preotul Şerban ,,nu ştia nici cât sârbeşte”, în Neresniţa, Duboca şi Voluia la 1734 popa Pavel ,,sârbeşte citeşte puţin, iar româneşte ştie bine”. În Pojarevaţ la 1733 preotul Ştefan Arnăutul era venit din Ţara Românească. Pe la 1823 cneazul Miloş îl vrea popă pe ,,vlahul Strahin”. La 1734 în Ruda Glava preotul Crezoi nu ştia sârbeşte. Mai erau veniţi din Ţara Românească popa Barbu (1780-1790) din Zaiecear, popa Simion (1834) din Iabucovaţ, popa Pătru Dimitrie din Kladova, Marcu din Sip, popa Ioanichie din Vratna. Alţi preoţi care slujeau în româneşte: popa Radu şi popa Constantin (1833) în Negotin şi Bucopcea, popa Matei (1837-1847) şi Ion Nedelcu (1847-1855) în Bucopcea, popa Ion Anastasie (până în 1854), popa Radu, popa Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie (1869) în Geanova (acum Duşanovaţ), popii Dragoie, Călin, Constantin, Dinu, Ion, Ieftimie, (1851) în Mocrani, popii Ieftimie (1837) şi Pătru Iovan în Sârbovlaş, popii Călin (mort în 1738) şi Anghel Dâlboceanu în Cameniţa Mică, popa Simion în Uroviţa, preoţii Lazăr Lăpădat şi Ion Gămanu în Slatina, popa Gheorghe în Podvârşca, popa Radu în Iasicova Mare şi Mică (1837-1860). Românii din Dii şi-au făcut o biserică în 1884 în care se slujea româneşte. Următorii preoţi au organizat şi şcoli româneşti pe lângă biserică: Ieftimie (1843-1873) în Cobişniţa, Tudor Petru şi Ieftimie Stoian ((1837) în Raduievăţ, călugării mănăstirii Sf. Manasie (1824), dascălii Ion Ciolacu în Bregova şi Pătru Pavel în Bolievaţ (1864). Slujbă românească s-a făcut aici până în 1875 – cel din urmă preot român a fost Dumitru Dungheriu. Românii din Techia au scris în româneşte o solicitare bănească pentru biserică cneazului Miloş la 10 ianuarie 1837. Acesta le-a dat banii şi le-a scris tot în româneşte. După anul 1836 când la Belgrad s-a deschis şcoală de preoţi, în Timoc se introduce treptat slujba doar în sârbeşte.
„Paştele este scopul vieţii noastre”
În 2012, românii din Malainica şi localităţile învecinate s-au adunat duminică la micuţa biserică unde slujeşte preotul Bojan Aleksandrovic, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie. Construită cu mari eforturi, în opoziţia înverşunată a autorităţilor sârbe, biserica de la Malainica este un adevărat refugiu spiritual al românilor din această zonă. Aşa cum este obiceiul creştin, oamenii au trecut rând pe rând prin faţa altarului, unde s-au împărtăşit şi au gustat “Paşte”. “Cel mai frumos sună în limba română „Hristos a înviat”. Graiul nostru e cel mai cald şi cel mai melodios dintre toate graiurile. Pentru românii din Timoc, la fel ca pentru toţi creştinii ortodocşi, Paştele înseamnă cea mai mare sărbătoare. Paştele este scopul vieţii noastre, este sărbătoarea sărbătorilor, prin care noi toţi am dobândit Învierea. Moartea a fost biruită de domnul nostru Iisus Hristos”, a spus părintele Boian, cu lacrimi în ochi.
Mielul se sacrifică de Sf Gheorghe
Românii din Valea Timocului au început pregătirile pentru Paşti încă din Săptămâna Mare. „Se spune că în Săptămâna Mare sufletele celor plecaţi din această lume se întorc. În Joia Mare, fetele şi femeile pleacă cu noaptea-n cap la cimitir. Aici, ele au aprins focuri şi au tămâiat mormintele celor din familie. Apoi, au umplut găleţile cu apă, câte una pentru fiecare suflet mort sau viu. În Vinerea Mare, au fost înroşite ouăle şi s-au pregătit cozonacii şi pasca. Este ziua în care credincioşii au ţinut post negru şi nu au lucrat la câmp. Exact ca la Craiova. Contrar obiceiurilor de pe aici, în Valea Timocului sacrificarea mieilor nu se face de Paşte, ci abia o săptămână mai târziu, când este celebrat, pe rit vechi, Sfântul Gheorghe…”, a spus Alexandru Najdanovici, un român timocean, care studiază la Craiova şi care la fiecare sărbătoare se duce acasă, în Timoc, unde alături de familia sa sărbătoreşte româneşte. La cimitir se merge şi în ziua de Paşti. Ouăle roşii şi cozonaci nu lipsesc de pe masa oricărui timocean. Femeile dau de pomană pentru morţii din familile fiecăreia. Şi tot potrivit obiceiurilor locului, de pe mesele timocenilor nu lipsesc, în ziua de Paşti, sarmalele, cârnaţii, vinul roşu şi slivavica – ţuica de prună, distilată de două ori.
- În mai 1945 fruntaşi ai românilor, mulţi foşti partizani cereau lui Tito să respecte drepturile lor naţionale în coformitate cu programul privind minorităţile din 1943. Cereau şcoli şi biserici cu slujbă în română cum aveau ,,până învremea regelui Milan” şi anexau lista cu satele lor.
- Cristea Sandu Timoc cerea într-un memoriu din 26 iulie 1945 către Tito învăţământ şi slujbă religioasă în limba română. Va trimite un memoriu şi lui Gheorghe Tătărăscu în 1946 şi directorului ziarului Borba din Belgrad.
- În 1946 ambasadorul român la Belgrad, Tudor Vianu, care aflase de la un grup de timoceni români că sunt lipsiţi de dreptul la şcoli, biserici şi cărţi în limba română, a protestat pe lângă Ministerul Iugoslav de Externe. I s-a răspuns că ,,în Timoc nu sunt români“ şi a fost obligat să părăsească Belgradul. Mai târziu comuniştii nu s-au interesat deloc de aceştia.
- Cristea Sandu Timoc pomeneşte de uciderea pentru vina de a răspândi cărţi româneşti a elevilor de liceu Drăguţă Sârbulovici din Văiuga, Dumitru Belivache din Kobişniţa şi Sârbulovici din Gârleana.
- Profesorul Nicolici de la liceul din Negotin este destituit la 1900 pentru că vorbea cu părinţii româneşte.
- În dosarul 9695/1909 la Negotin este judecat un preot fiindcă împărţise cărţi româneşti.
- Profesorul de filozofie din Alexinaţ Iovan Ilici (Ion Ilie din Brestovaţ) este demis şi scos din viaţa civilă în 1912 fiindcă ceruse şcoli şi biserici de limbă română în Timoc.
- Dr. Nicolae Lupu ministru ţărănist cerea premierului sârb Paşici să permită şi românilor şi nu doar sârbilor să treacă Dunărea în România la munci agricole.
- Stepan Radici împuşcat în parlamentul din Belgrad în 1928 spunea că e greu de explicat cum în Croaţia şi Iugoslavia până la finele sec XV limba liturgică şi cărţile în biserică erau valahe.
