Starea de fapt: Emil Boc păcălit de proprii consilieri

0
67

La cea de-a opta moţiune de cenzură a Opoziţiei, în urma asumării răspunderii guvernului pe Codul Muncii, premierul Emil Boc a citat din Eminescu, „e uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”. Pornind de la contextul în care s-a produs efuziunea lirică, avem motive să ne întrebăm cum s-ar manifestat Eminescu dacă şi-ar fi auzit versurile în „interpretarea” lui Emil Boc, fiindcă totul respira un aer de azil, de neconsolare intratabilă, cu complicaţii biliare. Recitarea exegetică aparţinea cuiva deloc bănuit deo viziune asupra marelui poet, chiar dacă logica versurilor citate era întâmplător cea prozodică. Cel care nu avea ce spune era chiar Emil Boc, aflat la a unsprezecea asumare a răspunderii în ultimele 20 de luni. Şi nicidecum Opoziţia, pe care a încercat, nepunticios, să o stigmatizeze. Admiţând că aplecând urechile la sfaturile FMI, ale Comisiei Europene şi ale patronilor, reglementarea pieţei forţei de muncă, printr-un nou Cod al Muncii, trebuia făcută. Dar nu acum, în martie, când majoritatea contractelor de muncă sunt deja încheiate, ci în toamna anului trecut. Unde era, aşadar, urgenţa Codului Muncii? În disponibilizarea a încă 10.000 de oameni. Asta a înţeles Emil Boc din Mihai Eminescu? Nu are sens să continuăm cu interogaţiile. Fiindcă, din păcate, actualul premier va rămâne în istoria României ca fiind acela care a triplat datoria publică, pentru a obţine o creştere economică debilă. Argumentul că a reuşit să stabilizeze economia, anunţând presupusa înmugurire, nu rezistă, fiindcă situaţia a rămas sumbră, şi nicăieri nu se observă mai repede asta, decât pe piaţa muncii, unde este aşteptat un nou eşalon de disponibilizaţi. Traversat de o voioşie incurabilă, Emil Boc rămâne imun la protestele celor mulţi, ieşiţi, sau nu, în stadă. A pus capăt consumului prin măsurile de austeritate, iar rata investiţiilor a devenit mai slabă ca niciodată. Cel mai îndoielnic premier al României, din ultimii 20 de ani, a repetat mecanic, la dezbaterea moţiunii de cenzură, fără nici un haz, un refren manelistic cu „alianţa socialistă”, de parcă se visa în decembrie ’89 în fruntea maselor, la mitingurile din Capitală şi marile oraşe ale ţării. „Alianţa socialistă” în sus şi în jos, de parcă la putere s-ar afla Victor Ponta şi Crin Antonescu, nu Emil Boc şi colaboratorii săi de seamă, în frunte cu UDMR. Cum – necum, a mai scăpat de o moţiune de cenzură, conform aşteptărilor, după ce a brevetat ceva nemaivăzut în viaţa parlamentară, în sensul că parlamentarii puterii refuză să voteze. „Eroul neamului”, cum l-a numit consilierul prezidenţial Sebatian Lăzăroiu, îşi poate continua liniştit, împreună cu ceilalţi miniştrii, împărţirea banilor din bugetul de rezervă către clientela PDL. În acest timp, recită din Eminescu, fără a fi convins, el însuşi, că i-a citit comentariile jurnalistice, inclusiv cele despre muncă. Este de comentat cumva o asemenea atitudine?