La mai puţin de doi ani de la moartea, „naturală”, a dictatorului Hugo Chavez, promotor al socialismului real, pe model caastrist, în ţara sa şi cu ambiţia de a-l extinde şi în altele din regiune, Venezuela acuză tot mai frecvente şi ameninţătoare crize de nesupunere. Noul preşedinte, Nicolas Maduro, de departe o caricatură a maestrului său, în numele căruia, glorificat mai abitir chiar decât cultul ceauşist, n-a reuşit, în cele zece luni de la preluarea, se spune într-un mod scandalos, puterea, decât un şir de eşecuri, economice şi sociale care-au târât orgolioasa republică sud-americană într-o situaţia dezastruoasă. Confruntată, de data asta, asemenea românilor din anii Optzeci, nu atât – ori nu numai – cu practicele agresive ale unei cenzuri politice şi culturale, cât îndeosebi cu lipsurile amplificate în viaţa de zi cu zi, venezuelenii şi-au făcut auzite intenţiile de revoltă încă de pe începutul toamnei. Şi, deloc întâmplător, dar nu mai puţin surprinzător, primele semnale şi-au asociat sabotarea (cel puţin aşa a incriminat chiar preşedintele şi serviciile sale) sistemului energetic. Surpriza se datorează, fireşte, faptului că, aşa cum se ştie, Venezuela deţine una dintre cele mai mari rezerve de ţiţei din lume, iar economia ei se bazează aproape exclusiv pe industria petroliferă pe care, însă, Chavez s-a grăbit s-o naţionalizeze şi, încă şi mai grav, să dirijeze masivele exporturi pe criteriile politice ale defunctului internaţionalism leninisto-stalinist.
Aşadar, opoziţia, „fascistă”, fireşte, ar apela la boicotarea sistemului energetic naţional, prin defectarea furnizării curentului. S-a întâmplat la 3 septembrie trecut chiar pe durata unui lung, de format chavezian, discurs al lui Maduro. Nimeni nu jură însă că aceste incidente ar fi cu adevărat opera unor opozanţi organizaţi, cât mai curând defectări ale unui aceluiaşi sistem energetic ajuns într-o stare gregară, aproape falimentară. Şi nu din lipsa materiei prime, se înţelege, cât a manutanţei şi, îndeosebi, a unei improprii tehnologii, după ce mari companii americane şi-au retras, după exproprieri, şi utilajele şi personalul de specialitate.
Tocmai aceste întreruperi s-au repetat în ultimele trei săptămâni, potenţând nervozitatea de ambele părţi, ale Puterii, continuând a da vina pe reacţiunea fascistă, dar şi ale cetăţenilor, mai ales ale tinerilor, studenţi în prim plan, tot mai decişi să înfrunte, chiar şi insurecţional, un regim ce se dovedeşte aproape la fel de agresiv cu libertăţile civice precum cel al odiosului chilian Pinochet.
Joia trecută, totul a început cu uciderea unui student de 24 de ani, apoi numărul a urcat la trei, adăugându-se, ca în orice confruntare cu iz revoluţionar, şi un apropiat al regimului. Întreruperile de curent nu trebuie însă să surprindă şi ele nici n-ar trebui puse în seama unor acte de sabotaj, de vreme ce de la preluarea Puterii, Maduro a introdus, prin decret, un program de raţionalizare a sistemului energetic, ca la noi, prin anii ’80, cu intervale de distribuţie şi cu bune ore de întuneric. Şi aşa cum se pare, confruntările se vor amplifica şi extinde, de vreme ce opoziţia politică abia acum şi-a făcut publică decizia de a se implica, lărgind sfera revendicările şi solicitând o revoltă de masă generalizată.
Ca în scenarii de-acum devenite istorie, Puterea, prin clica lui Maduro, lipsit şi de carisma idolului său, ca şi rudimentar cultural, a purces la organizarea unor mitinguri de susţinere, destul de anemice, de vreme ce media de la faţa locului au recunoscut printre manifestaţi mai curând militari decât cetăţeni de rând.
N-au lipsit, evident, nici acţiunile în forţă ale armatei (unicul segment pe care se bazează Puterea) împotriva jurnaliştilor, în mare parte străini, bruscaţi, deposedaţi de instrumentele profesionale, arestaţi chiar. Numărul celor închişi era, zilele trecute, de ordinul sutelor.
Dincolo de contextul, cum se ştie, atât de particular, al acestui stat cu un trecut glorios, ceea ce ar trebui reţinut din convulsiile sale din ultimul deceniu este nefericita patimă a unui politician, Hugo Chavez însuşi, de a experimenta, fără nicio grijă prevenitoare, un soi de socialism real, în pofida falimentului modelului său clasic, leninisto-stalinist, între timp definitiv istoricizat. Şi aşa se face că, exact la patruzeci de ani de la asasinarea chilianului Salvador Allende, medicul salvator şi celebrat şi acum în propria ţară care optase pentru un cu totul alt model social, regimul „socialistului” post-chavezian e asociat, prin brutalitate şi nu numai, celui al lui Pinochet. Cum am mai scris recent, ieşite din uz, „ideologiile”, de stânga ori de dreapta, şi-au lăsat în funcţiune doar alonjele lor extremiste.
