Adevărul rabatabil!

0
166

Constitutia AA fi de o parte sau alta a centrului politic iluzoriu nu constituie în sine nici virtute, nici păcat. Ideea că un prost de dreapta este mai nedemn decât un dobitoc de stânga şi împreună sunt mai de temut decât un idiot de centru este falimentară. Judecata aceasta corectă aparţine scriitorului Dorin Tudoran, şi am găsit-o exprimată, în urmă cu vreo şase ani, în numărul din luna iunie a revistei „Dilema veche”. Ea rămâne valabilă. Neîndoielnic există, de regulă, competenţe, oameni valoroşi, poate nu în suficientă măsură în toate câmpurile politice parlamentare. Dânsa, adică lumea care votează, este cum este: nu neapărat mereu de stânga, nu neapărat funciarmente de dreapta. Cu alte cuvinte, nu iubeşte cu consevenţă acelaşi lucru, nu detestă sistematic aceleaşi lucruri şi mai ales nu îşi rezolvă problemele suferind inutil în centrul deseori lipsit de greutate al eşichetului politic. Gargara electorală post-festum, la care asistăm, este inoperantă, fiindcă năravurile, dar şi virtuţile nu au culoare politică.  Alegerile parlamentare s-au consumat şi anunţul final al BEC, privind rezultatul lor, a sunat clar: PSD şi ALDE, deşi pe liste proprii – parteneri politici şi în legislatura precedentă, dar şi în noua legislatură, cum au anunţat în timpul campaniei electorale – deţin majoritatea în ambele camere. La Camera Deputaţilor, PSD – 154 de mandate şi ALDE – 20 de mandate, cumulează 174 de mandate. La Senat PSD cu 67 de mandate şi ALDE cu 9 mandate, fac împreună 76 de mandate. Dacă ţinem seama că PNL vine cu doar 69 de mandate la Camera Deputaţilor, iar USR doar cu 30, iar la Senat PNL are 30 de mandate, iar USR 13 mandate, „tabela de marcaj” este, nu-i aşa, edificatoare. E firesc să existe nemulţumiţi în tabăra dreptei, dar iluzia că reprezintă în sine o virtute, în timp ce centru-stânga rămâne o anomalie, o deviere de la cursul firesc al lucrurilor, este la fel de periculoasă ca orice iluzie. Când doamna care girează temporar funcţia de lider al Partidului Naţional Liberal, opinează la oră de vârf că „este datoria partidului său de a da un guvern”, nu prea înţelegi mare lucru în planul seriozităţii. Şi nu înalte standarde morale pot fi evocate. Mandatele înmânate ieri celor care s-au calificat pentru organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării se reazemă pe voturile alegătorilor de care trebuie imperativ ţinut seama. Oamenii au mers la vot, spre a-şi exprima opţiunea, pentru unii sau alţii, au făcut investiţia lor de încredere. Care nu poate fi răstălmăcită. Unele neînţelegeri derivă chiar din ţesutul legii fundamentale, care este Constituţia României. Din păcate, cu destulă confuzie – permisivă – în enunţul articolului care recunoaşte partidelor parlamentare calitatea de subiecte în raporturile de drept public, mai precis în raporturile de drept constituţional şi după caz de drept administrativ, în virtutea căreia ele au dreptul de a pretinde preşedintelui României să le consulte. Dreptul preşedintelui României, de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru, după consultarea cu reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare, derivă dintr-un text destul de ambiguu, care reglementează acest lucru. Rostul consultărilor, fiind acela de a se asigura sprijin parlamentar pentru acordarea votului de încredere noului guvern. Însuşi autorii comentării şi adnotării Constituţiei României sugerează că persoana desemnată de preşedinte, în urma consultării parlamentare, trebuie să menţină convingerea că va reuşi să obţină susţinerea şi implicit votul majorităţii parlamentare. Întreg articolul cu pricina, conceput confuz, lasă loc de discuţii inutile, la care asistăm în prezent, care în alte ţări europene nu se întâlnesc.