Notă
Continuăm în acest număr publicarea textului scrisorii pe care jurnalistul italian de notorietate mondială i-a adresat-o colegei, concitadinei şi prietenei sale, Oriana Fallaci, ca răspuns la articolul acesteia, între timp publicat într-o carte între timp publicat într-o carte („Mânie şi orgoliu”) devenită best-seller în anii care au urmat atacului sângeros de la 11 septembrie 2001.
Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (V)
Nu putem însă renunţa la speranţă.
„Spuneţi-mi, ce anume împinge omul la război?”, îl întreba Albert Einstein pe Sigmund Freud într-o scrisoare din 1932. „E cu putinţă a dirija evoluţia psihică a omului astfel încât el să devină capabil să reziste la psihoza urii şi a indiferenţei?”. Lui Freud îi trebuiră două luni ca să-i răspundă. Concluzia sa a fost că era de sperat: influenţa a doi factori – un comportament mai civilizat şi justificata teamă a efectelor unui război viitor – ar fi trebuit să pună capăt războaielor într-un viitor apropiat.
Ce-i drept, moartea l-a ocolit pe Freud de ororile celui de-al Doilea Război Mondial.
Nu l-a ocolit însă pe Einstein care a devenit totuşi tot mai convins de necesitatea pacifismului. În 1955, puţin înaintea morţii, din căsuţa sa de la Princeton în America unde găsise refugiu, a adresat omenirii un ultim apel pentru propria-i supravieţuire.
„Amintiţi-vă că sunteţi oameni şi uitaţi de tot restul”.
Pentru a ne apăra, Oriana, nu-i nevoie să jignim (mă gândesc la flegmele şi la loviturile tale). Pentru a ne proteja nu e nevoie să ucidem. Şi chiar în aceasta pot exista excepţii juste.
Mi-au plăcut totdeauna la Jataka, dintre poveştile vieţilor precedente ale lui Buda, cea în care până şi el, un compendiu al non-violenţei, ucide într-o încarnare anterioară. Călătoreşte pe o barcă împreună cu alte 500 de persoane, El, care are deja puteri clarvăzătoare, „vede” că unul din pasageri, un bandit, e pe punctul de a-i ucide pe toţi şi a-i jefui şi el previne asta aruncându-le în apă înecându-l ca să-i salveze pe ceilalţi.
A fi împotriva pedepsei cu moartea nu înseamnă a fi împotriva pedepsei şi în favoarea libertăţii tuturor răufăcătorilor. Însă spre a pedepsi cu dreptate e nevoie de respectarea anumite reguli ce sunt fructul lipsei spiritului civic natural, e nevoie de îndreptăţita raţiune, e nevoie de dovezi. Ierarhii nazişti au fost conduşi în faţa tribunalului de la Nüremberg; cei japonezi responsabili de toate atrocităţile comise în Asia au fost duşi în faţa Tribunalului de la Tokio mai înainte să fie, unii şi ceilalţi, în mod necesar traşi în ţeapă. Dovezile contra fiecăruia dintre ei erau zdrobitoare. Dar cele împotriva lui Osama Bin Laden?
„Noi avem toate dovezile contra lui Warren Anderson, preşedinte de la Union Carbide. Aştetptăm să-l extrădaţi”, scrie americanilor în aceste zile din India, desigur în formă de provocare, Arundhati Roy, scriitoare şi autoare a lui Dumnezeul lucrurilor mărunte: una ca tine, Oriana, faimoasă şi contestată, iubită şi urâtă. Ca tine, gata mereu să înceapă un scandal, Roy s-a folosit de discuţia mondială asupra lui Osama Bin Laden spre a cere să fie adus în faţa unui tribunal indian preşedintele american de la Union Carbide, responsabil de explozia din 1984 la fabrica chimică de la Bhopal, din India, ce-a făcut 16 mii de morţi. Un terorist şi el? Din punctul de vedere al acelor morţi, poate că da.
Imaginea teroristului care acum ne este prezentat drept „duşman” de distrus este miliardarul saudit care, dintr-o vizuină din munţii Afganistanului, ordonă atacul Turnurilor Gemene, este inginerul-pilot, islamist fanatic care, în numele lui Alah, se ucide pe sine însuşi şi mii de nevinovaţi; e băiatul palestinian care cu o geantă plină de dinamită se aruncă în aer în mijlocul mulţimii.
Trebuie totuşi să acceptăm că pentru ceilalţi „teroristul” ar putea fi omul de afaceri ce soseşte într-un sat sărac din Lumea a Treia în borsetă nu cu o bombă, ci cu planurile de construcţie a unei fabrici chimice care, din cauza riscurilor de explozie şi de poluare, n-ar putea fi niciodată construită într-o ţară din Întâia Lume. Şi centrala nucleară care îi face să se îmbolnăvească de cancer pe oamenii care trăiesc în apropiere? Şi digul care dislocă zeci de mii de familii? Ori şi mai direct construirea atâtor mici industrii ce cimentează orezării seculare, transformând mii de ţărani în muncitori spre a produce încălţăminte de sport sau radiouri portabile, până într-o zi în care e mai convenabil să mute acele lucrări altundeva şi fabricile se închid, muncitorii rămân fără lucru şi fără câmpuri bune de cultivat orezul, mor de foame?
