Când iluziile sunt doar un… antinevralgic!

0
252

Plas_Newydd_(Anglesey)_-_Waterloo_2 APe pagina sa de facebook, profesorul craiovean de istorie Georgică Bercea, fost inspector general şcolar, consilier judeţean, bănuit mai mult decât alţii, că ţine cartea în mână, are o referire pertinentă, să-i spunem aşa, la “povestea Valeriu Zgonea“, de care rămâne apropiat afectiv, ceea ce-l onorează, forţând similitudini, cu părăsirea insulei Elba – în februarie 1815 – de către Napoleon Bonaparte, acesta îndreptându-se spre Franţa (“Ciclicitatea istoriei” – episodul II). Sigur că orice comparaţie, fie ea şi vagă, a destinului micului corsican (avea 1,65 metri înălţime) genial în arta militară, bădăran când era copleşit de gânduri, convins că toţi cei care nu l-au trădat, l-au încurcat sau invers, cu deputatul de Dolj, Valeriu Zgonea, ajuns intempestiv, acum patru ani, preşedinte al Camerei Deputaţilor, este mai degrabă impudică, decât posibilă. Consolarea că toate vieţile sunt istorii ale unui eşec nu ne ajută. Deputatul de Dolj, Valeriu Zgonea, debarcat din PSD, a dus lucrurile până acolo, unde văicăreala a devenit posibilă, “mă aştept să se schimbe legea pentru un om“, dar lucrurile sunt cele care sunt, cu sau fără văicăreala sa şi îşi urmează cursul. Unde “ţine” trimiterea lui Georgică Bercea, legată de Napoleon, este exact acolo unde nu se precizează: Valeriu Zgonea este şi el… după Waterloo. Şi fiecare dintre noi poate avea un “moment Waterloo”. Deşi am mai făcut-o, am să mai spun o dată, citându-i pe alţii mult mai deştepţi: “momentul Waterloo” intervine când suntem învinşi şi tocmai de aceea forţăm o victorie imposibilă. Când nu mai avem nici o şansă, dar noi nu vrem sau nu putem să o recunoaştem şi atunci ne batem cu toată lumea. Ne-o ridicăm în cap. Apropiaţii au trădat, au fugit, au părăsit, iar cei rămaşi, din reziduurile unui sentiment de onoare, nu mai au încredere. Realizează că suntem învinşi. Nu ştiu cum să spună, că nu are rost să continuăm, că ar trebui să renunţăm, “chestiune de demnitate”, poate adversarii vor fi mai îngăduitori, mai ales dacă spăşiţi cerem şi iertare pentru aroganţa cu care am crezut în steaua noastră. Când în destinul nostru e scris clar “insula Sfânta Elena”, bătălia trebuie purtată doar pentru a fi pierdută, ca adversarii să fie nemiloşi cu noi. Încă nu am pierdut totul, şi mai avem iluzii, cu efectul unui antinevralgic, care nu vindecă, dar amorţeşte durerea, câtă vreme îşi face efectul. Şi nu te mai plângi. Logica aceasta, aidoma unei plase cu multe ochiuri rupte, ne îngăduie să spunem că Valeriu Zgonea nu mai poate cucerii decât înfrângerea definitivă şi pentru ea se bate. Nu vrea să rămână, nici un dubiu în această privinţă. Aici nu mai este vorba, dacă a avut sau nu a avut vreodată dreptate. Şi ca să ne abatem puţin din logica noastră, să acceptăm doar că întâlnirea sa cu ambasadorul american, pare similară speranţei lui Napoleon că mareşalul Grouchy, în timpul bătăliei de la Waterloo, va sosi la timp. Dar se amăgeşte. Şi când nu mai e nimic de făcut, nimic de sperat, singurul drum posibil rămâne cel spre insula Sfânta Elena, cel în care se poate conta pe mila învingătorilor şi resemnarea celorlalţi. Asta e. Dar tot un Waterloo se cheamă. Când încerci prea mult, pentru că nu mai e nimic de făcut, Waterloo e un capăt al destinului. Napoleon a plăcut pentru că, la capătul vieţii lui, se află o înfrângere. Anul trecut, la celebrarea a două sute de ani, de la controversata bătălie, s-a mai spus o dată că norocul nu poţi să-l cerşeşti, nici să îl cauţi, şi nu poţi decât să te plângi că nu l-ai întâlnit. Deputatul Valeriu Zgonea l-a întâlnit. Nu a fost suficient. Înţelegeţi? Împrumutând o faimoasă replică a lui Talleyrand, totul se circumscrie “unei greşeli”, ceea ce nu înseamnă o diminuare, ci o amplificare a vinovaţiei.