Naguib Mahfuz sau Nobel în război cu intoleranţa

0
298

Pentru cine nu-şi mai aduce aminte, Naguib Mahfuz este laureatul premiului Nobel pentru literatură din 1988. Primul scriitor de limbă arabă posesor al râvnitei distincţii. Şi autor al unei trilogii, Trilogia oraşului Cairo, tradusă şi la noi, ce l-a făcut celebru cu mult înaintea de recunoaşterea oficială internaţională. Născut în 1911, în cartierul popular al-Gamaliya din antica metropolă egipteană, a continuat să trăiască, să viseze şi să gândească toată viaţa aici, părăsind-o în 2006, la venerabila vârstă de 95 de ani. Mai degrabă rezervat, preferând un cerc restrîns de prieteni, în mijlocul lecturilor (preferaţii săi fiind Dante, Goethe, Proust, dar mai ales Dostoievski), cu care, multe decenii, obişnuia să-şi bea şi să-şi tăifăsuiască cafeaua într-un acelaşi local popular. Fiu “legitim” şi orgolios al ţării sale, s-a simţit dintotdeauna ataşat valorilor autentice ale Islamului, refuzând, totodată, orice formă de extremism. Ori de fundamentalism. Care i-a declarat un război murdar.

În 14 octombrie 1993, spre exemplu, Naguib Mahfuz a ieşit, ca în fiecare vineri, din casa sa spre a merge la cafenea să-şi întâlnească prietenii de o viaţă. Un ceremonial aproape. Cunoscut de toţi cunoscuţii săi, dar şi de un mare cerc de cititori. Un gest obişnuit, care ar fi putut trece chiar neobservat. Cunoscut însă şi inamicilor scriitorului, cei din faliile fundamentaliste ale islamului ce nu i-au iertat niciodată vederile sale pro-occidentale şi criticile la adresa intoleranţelor lor. În drum spre maşina care-l aşteaptă spre a-l duce la cafenea, nu observă nimic neobişnuit. Deschide portiera şi dă să intre, când o mână pe geamul deschis îi înfige un cuţit în gât. Trecătorii îl văd pe bătrânul scriitor (avea atunci 82 de ani) prăbuşindu-se, iar pe atentator, un tânăr “dresat”, probabil, dedulcit în spiritul terorii, fugind. Lovitura i-ar fi fost fatală, dacă zeiţa Fortuna nu i-ar fi stat în preajmă: la volanul maşinii se afla un medic, prieten al său, care i-a dat primul ajutor şi l-a deplasat în câteva minute pe masa de operaţie a spitalului ce se afla vizavi. “La 82 de ani – avea să declare scriitorul – înveţi să convieţuieşti cu moartea. Nimeni nu va reuşi să mă înfricoşeze. Iar ei ştiu asta”.

Naguib Mahfuz

Intervenţia chirurgicală i-a salvat viaţa, salvând, astfel, şi viitorul Nobel pentru Egipt şi pentru cultura arabă, însă, din păcate, scriitorul a rămas cu o paralizie la mâna dreaptă care l-a făcut invalid. Se înţelege că durerea, dincolo de cea fizică, a constat în neputinţa de a mai putea scrie. Cu toate că, la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, Naguib Mahfuz a revenit, cu precauţie, dar în urma unei voinţe extraordinare de luptă cu paralizia, la masa de lucru, scriind îndeosebi scurte povestiri.

El se prezintă astăzi cititorilor săi în continuă creştere şi extindere în lume drept aceeaşi voce demnă şi fermă îndreptată împotriva oricărei forme de inclemenţă şi de fundamentalism. Idealul său – mereu mărturisit – a fost acela de a veghea ca scânteile oricăror forme de intoleranţă să nu se aprindă. Pentru asta a fost un profet, fiindcă dezastrul de acum din jurul său îl confirmă. Din nenorocire.

Un pătimaş cultivator al valorilor propriei religii, Naguib Mahfuz a fost mereu deschis spaţiului mediteranean, iar prin acesta dialogului cu Occidentul creştin şi cultural ca unică formă de convieţuire salvatoare. Trilogia sa dedicată Cairului stă mărturie: saga unei familii burgheze urmată în evenimentele cotidiene, între prejudecăţi religioase şi revolte clamoroase, de-a lungul deceniilor al treilea şi al patrulea din veacul XX. Ultimele sale isprăvi literare sunt puţine. Lupta cu paralizia l-a izolat într-o tăcere dureroasă. În ultimii săi de viaţă, a reînceput să scrie povestiri, deja apărute într-o primă ediţie, sub titlul Visuri în convalescenţă. Oarecum insolit, unul din visurile-povestire istoriseşte întâlnirea sub semnul lui Eros dintre un bătrân şi o tânără de douăzeci de ani: prilej de a sonda în subconştientul propriu în căutarea unor răni din adolescenţă, niciodată cicatrizate. Dar care, la o revizitare, împrăştie destulă lumină spre a-i determina pe critici să fi intuit şi confirmat în scriitura unui mare maestru, civic şi etic deopotrivă, un model. Şi o lecţie. Nu doar estetică.