Axa Paris-Roma spre o Europă a cetăţenilor?

0
156
Citeşte mai mult

Nu ştiu cum se va derula întâlnirea de azi dintre tânărul premier italian Matteo Renzi şi cancelarul Germaniei Angela Merkel. O întâlnire aşteptată nu doar în mediile politice şi civice din cele două ţări, ci şi la nivelul actualului staff al UE de la Bruxelles, acolo unde acelaşi lider italian are programată o confruntare, joi, şi cu José Manuel Barroso. Mediile de informare italiene şi franceze au acordat, în aceste ultime trei zile, o semnificaţie particulară, căreia n-au pregetat să-i confere şi o conotaţie simbolică. Totul se înscrie în cadrul a ceea ce media italiene au titrat ca fiind primul „turneu european” al ambiţiosului nou lider social-democrat italian care a abandonat fotoliul oricum mai comod al Primăriei din Florenţa pentru cel de şef al unui Executiv format din tineri şi foarte tineri şi trecând „botezul” unui Parlament considerat mai curând ostil cu un program ambiţios, „revoluţionar” chiar, aşa cum l-au numit chiar unii dintre colegii săi de partid ca şi dintre adversari. Miza întâlnirilor de azi şi de joi, cu Merkel şi Barroso, a crescut după cea petrecută sâmbătă, la Palatul Élysée, în compania socialistului François Hollande, calificată de presa din Hexagon ca fiind una „epocală”.

De mult timp nu s-au mai folosit, în mediile pariziene, adjective atât de „tari” şi generoase cu un lider străin, aşa cum s-a întâmplat în aceste ultime două zile. Explicaţia constă în caracterul atipic al dialogului dintre Hollande, un lider în continuu declin de simpatie şi de încredere în propria ţară dar şi în propria formaţiune politică, revigorat, parcă, de intransigenţa oaspetelui său, în spiritul poreclei pe care singur şi-a asumat-o, la începutul aventurii sale la nivel naţional, de rottamaio, traductibil, în română, cu „reciclator”, adică un fel de „gropar de gunoi”. „Gunoiul” ar fi, în limbajul său, „vechea” politică, a social-democraţiei italiene, extinse, ulterior, la întreaga clasă politică şi nu doar din Peninsulă. S-a vorbit, astfel, după discuţia dintre Hollande şi Renzi, despre o nouă, renovată, reciclată şi ea, axă Roma-Paris: una orientată spre o altă Europă, nu neapărat „nouă” (un atribut demonetizat prin uz excesiv de diplomatic, adică retoric, ci una a cetăţenilor şi nu a politicienilor şi a birocraţilor. O axă, deci, care să facă uitată pe cea Berlin-Paris, în duetul Merkel-Sarkozy, dar care, înaintea scrutinului de la sfârşitul lui mai şi în perspectiva semestrului italian al UE, menită a aduce, la propriu, o altă, diferit structurală, viziune.

„Nevoia de o Euroă mai politică, mai simplă, mai limpede, care să-şi concentreze acţiunea asupra unor priorităţi: creştere economică şi locuri de muncă, ca şi energie, protecţia frontierelor, gestionarea imigraţiei, potenţarea politicii externe şi a apărării”.

Poate părea straniu, dar preşedintele francez s-a simţit obligat la gesturi pe care Parisul nu le-a mai făcut din vremea celor mai spectaculoase sezoane ale lui Mitterand: mai întâi, să-şi recunoască lentoarea şi lipsa de reacţie la crizele acute ale propriei ţări, în cei doi ani de cât s-a instalat la Palatul Élysée: „Trebuie să facem nişte reforme, preşedintele Renzi le-a anunţat pentru Italia şi trebuie să le facem şi noi”, a recunoscut el, cu o francheţe puţin întâlnită la nivelul orgoliilor unor şefi de stat. „Ne-am întâlnit – a adăugat acelaşi Hollande – pentru a discuta despre Europa. Împărtăşim aceeaşi voinţă, a acestei Uniuni căreia ambele ţări îi sunt fondatori”.

Apoi, s-a înregistrat şi un fapt inedit, o premieră pentru Preşedinţia de acum a Franţei: publicarea unui anunţ oficial al vizitei lui Renzi, în nu mai puţin de 12 pagini, în care este prezentată personalitatea oaspetelui, cu detalii şi aprecieri mai mult decât măgulitoare. Gest care, spune presa, nu s-a întâmplat cu predecesorii imediaţi ai actualului premier italian, Mario Monti şi Enrico Letta.

Mai tranşant, într-o tipologie de discurs ce e pe punctul de a inaugura un nou şi atipic mod de a face politică, premierul italian n-a evitat cuvintele „tari”, reiterându-şi poziţia sa de reformism, generalizat, susţinând că „Europa are nevoie să devină vie” şi că respectul pentru limitele impuse de pactul de stabilitate, însă nu în cheia prea „ortodoxă” de până acum, nu trebuie să umbrească ambiţia (adevăratul pariu, spune el) de a face din Europa „un loc al cetăţenilor şi al popoarelor ei, iar nu a tehnocraţiei”.

Cât despre confruntarea cu Merkel, căci va fi mult mai mult decât o întâlnire protocolară, cancelarul afirmase, deja, prevenitoare, că oaspetelui ei a surprins comunitatea europeană printr-o „reformă ambiţioasă”. O afirmaţie din acelaşi aluat „diplomatic” al discursului politic, totuşi nelipsit de o undă de recunoaştere a faptului că se află în faţa unui altfel  de lider politic şi, poate, de o nouă politică.