Asistăm, în aceste ultime două decenii în care Lumea însăşi acuză o vertiginoasă metamorfoză, la o acutizare a disputei de natură ideologică aproape fără precedent în istorie; o bătălie acerbă, distribuită cu un patetism maladiv şi cu o virtuozitate de cele mai multe ori ingenuă, între susţinătorii unei „drepte” subjugate conservării actualului capitalism euro-atlantic şi cei ai unei „stângi” obsedate de virtuţile („demodate” ori abolite) ale justiţiei sociale. Confruntarea, pe cât de spectaculoasă se dovedeşte în cadrul unor şcoli de gândire de pe mapamond, pe atât de frivolă a devenit, mai ales în ultima vreme, pe scena politică de la noi.
Recondiţionată de prăbuşirea comunismului real, graţie revoltelor populare cu regizori doar bănuiţi şi, deci, încă necunoscuţi, dreapta, ghid şi far călăuzitor al unei tradiţii capitaliste seculare ce şi-a asociat, doctrinar, în ultima jumătate de veac, piaţa liberă un suspect etalon al democraţiei lipsite de fundamentul unei participaţii directe, vede în stânga un reflex mumificat al …ideologiei marxiste. Incoerentă doctrinar, în numele aceleiaşi democraţii de vitrină, stânga revendică şi ea acuitatea aceleiaşi ideologii, disociindu-se clamoros de vreo tradiţie marxistă, ale cărei temeiuri – cele cu adevărat legitime – nici nu dă semne că le-ar cunoaşte, în litera şi în spiritul lor originare. Rezultatul, stupefiant dar în mod ciudat eludat din dezbaterea publică, este un talmeş-balmeş aiuritor, un fel de struţo-cămilă înhămată la un car cu osii tras pe un patinoar. Semnele acestei confuzii sunt la vedere: justiţia, cea socială înainte de toate, e calul de bătaie al tuturor, de parcă miliardarul neaoş cârmit la dreapta din trecuta postură de chioşcar pe la începutul anilor 90 s-ar fi trezit, orbit de bogăţia încropită ad hoc, descendenţa de clasă a unor Rockfelleri.
Adevărul e cu totul altul şi e straniu cât de puţini, politicieni şi analişti, mai simt nevoia unui minim efort de verificare şi de elucidare a unor aspecte ce ţin de un elementar abecedar politologic.
Termenul de ideologie a apărut, destul de târziu (pe la finele veacului al XVIII-lea, în Franţa, cu un semnificat pe cât de concret şi, deci, lămuritor, pe atât de străin de declasările semantice ce aveau să-l atribuie confruntării de idei. Întâiul său sens era de ştiinţă, disciplină a ideilor şi a senzaţiilor”: un fel, timid, de socializare a filosofiei, căreia tradiţia preponderent metafizică îi eluda valenţele sociale. Paradoxal, prima lovitură avea s-o primească, când încă era în faşă, Nepoleon care, în 1812, decreta, de pe piedestal „imperial”, aşadar despotic, că „Ideologia e această tenebroasă metafizică căutând cu subtilitate cauzele originare şi care vrea să întemeieze pe atari baze legislaţia popoarelor…”.
Şi oricât de paradoxal ar părea, lovitura succesivă ce-ar fi trebuit să devină cumva mortală, îi aparţine lui Marx însuşi care, imputând-o clasei dominante, o acuză de a fi o mască („o îmbrăcăminte de idei”) menită a disimula adevărata realitate din lumea socială vie.
Devine astfel legitimă întrebarea privind, pe de o parte, resemantizarea pozitivă a termenului în chiar interiorul marxismului, iar pe de altă parte, nonşalanţa cu care îl folosesc „dreptele”, de azi şi de ieri (să nu uităm terifiantele derapaje fascisto-naziste), imputându-le sforăitor tuturor „stângilor” (aici devine obligatoriu referinţa la celelalte, egal terifiante, derapaje stalinisto-comuniste).
Însă, în praxisul politicii (fie şi…reale) şi în ciuda oricărei nevoi de disociere, asumările „ideologice” nu depăşesc limita confuzei istorii a termenului. Căci, observând spectrul confruntărilor de acum, de la noi şi de peste tot, e dificil, dacă nu chiar imposibil, a reuşi determinări diferite în sensul concret social al deciziilor de Putere. Prin 1998, un premier italian de… stânga, pe deasupra fost comunist, Massimo D’Alema, afirma, la Londra, că, contrar oricăror aşteptări, guvernul său reuşise performanţa celei mai mari şi mai profunde privatizări din toată istoria ţării sale. Şi aşa şi a fost. Iar Victor Ponta, la rândul său, e sedus de acelaşi elan, al privatizărilor, mai exact, a ceea ce a mai rămas după ce s-a vândut …tot. Ca fier vechi ori ca dote de simbrie în contul unor instituţii globale substitute, în noua mitologie capitalistă, unor instanţe… divine.
