Despre o carte: „Craiova – modele de legitimare şi valori europene”

Dacă orice apariţie editorială reprezintă un demers trudit al autorilor, care poate fi trecut cu vederea sau salutat, cartea „Craiova – modele de legitimare şi valori europene” (Editura „Aius”, 2013), în coordonarea Danielei Micu şi Luizei Mitu, sub tutela lui Nicolae Marinescu, chiar este un notabil eveniment. I-am spune, realmente de referinţă. Mai ales că adună laolaltă contribuţii – adevărate exegeze – ale mai multor autori, despre nu puţine „modele de legitimare” din acest spaţiu geografic, considerat de B.P. Haşdeu în a sa „Istorie critică a Românilor” inima ţării. Lucruri inedite, pe alocuri cu har dezvăluite, aflăm despre Gheorghe Chiţu, ca susţinător al culturii şi învăţământului românesc (Mihaela Bărbieru), despre Maria Chiţu cu preocupările sale rafinate de a traduce aproape integral, în secolul XIX „Divina comedie” (Nicoleta Călin), despre Tiberiu Iliescu, adevărat spadasin al verbului publicistic, părintele publicaţiei „Meridian”, prieten al lui Petre Pandrea (George Popescu), despre Şcoala „Cornetti” din Craiova (Augustin Radu), despre Eugeniu Carada, ca ctitor al României moderne (Diana Mihaela Păunoiu), despre Constantin Brâncuşi („Universalitatea simbolurilor brâncuşiene” – Magda Buce Răduţ). Referiri la fel de incitante, relativ corect argumentate, sunt focalizate pe anvergura intelectuală, farmecul deplin al altor oameni de spirit, precum C.S. Nicolăescu-Plopşor, un ctitor modern de instituţii şi aşezăminte culturale, Iordache şi Grigore Otetelişanu, Nicolae Titulescu şi Constantin Argetoianu, Gogu Constantinescu, Alexandru Macedonski, I.D. Sârbu, Marin Sorescu. Dacă lectura este corvoada necesară ca să-ţi găseşti tu însuţi conturul, gândul şi provocările, de această dată ea îţi induce un sentiment confortant. Traversat însă, în egală măsură, de o mândrie tonică în privinţa apartenenţei noastre la o fabuloasă zonă istorică, aptă de a zămisli asemenea spirite, dar şi de melancolie dezamăgită, că încă nu iradiază convingător, ca modele de viaţă şi, mai ales, de hiper-legitimare a zonei. O uimire nu poate fi, însă, estompată gândindu-te la ce oameni, de reală ţinută intelectuală, şi-au purtat paşii prin acest mare municipiu. Captivante de-a dreptul sunt secvenţele de istorie din existenţa Şcolii „Cornetti”, o academie a muzicii culte, cu dascăli aparţinând elitei craiovene. Coordonatorii cărţii „Craiova – modele de legitimare şi valori europene”, Daniela Micu şi Luiza Mitu, n-au avut deloc o misiune uşoară în asamblarea unui conţinut dens şi diversificat. Raportând însă numele iluştrilor înaintaşi, prezentaţi în cartea pomenită, la perioadele în care au trăit, observăm că interbelicul şi antebelicul au fost etapele binelui estetic, al nuanţelor, rafinamentului, când împrumutul şi copia, cu precădere din cultura occidentală, au prevalat. Exceptându-i pe I.D. Sârbu şi Marin Sorescu, extraşi din istoria noastră recentă, exilarea perioadei comuniste, legitimată şi prin forma gregară a insatisfacţiilor, omiţându-se că a fost o „dictatură participativă”, rămâne ca nedumerire. Forţat de-a dreptul ni se pare titlul „I.D. Sârbu: din spiritul tragic al Craiovei” (Ionel Buşe). Am adăuga doar atât: nici chiar aşa. Şi l-am cunoscut pe I.D. Sârbu, i-am citit şi cărţile, inclusiv lucrarea, relativ neconvingătoare, a Clarei Mareş „Zidul de sticlă. I.D. Sârbu în arhivele Securităţii” (Ed. Curtea Veche, 2012). Povestea este lungă. Fără a fi vorba de o „rezistenţă prin cultură”, asta e o discuţie anacronică, a sugera un deşert prin părţile locului nu se înscrie într-o logică argumentativă, cât de cât corectă, când inclusiv coordonatorii cărţii, dar şi restul autorilor de comunicări, s-au născut, instruit precumpănitor în acea vreme. Este o observaţie, între altele, deloc menită a mina meritele lucrării menţionate.