Este actor-păpuşar, cântă la cobză în formația de muzică veche „Trei Parale”, pictează îngeri, confecţionează păpuşi de cârpă, susţine ateliere de teatru pentru copii, dar și spectacole cu trupa „Hopa-Trop”, este mamă pentru micuța Maruca și, peste două luni, va fi și pentru Ilieș. Se numește Beatrice Iordan și ea însăși are chip de copil…
La sfârșitul săptămânii trecute, la invitația Teatrului pentru Copii și Tineret „Colibri”, Beatrice Iordan a revenit la Craiova ca membră a celor două ansambluri, dar și cu o expoziție itinerantă hand-made, intitulată „Îngeraşi pentru copilaşi”. Vineri dimineața, „Hopa-Trop” a susţinut două reprezentaţii cu spectacolul „Noapte bună” pentru copii cu vârste cuprinse între 2 și 4 ani, iar seara craiovenii s-au putut bucura de un concert de două ore prezentat de „Trei Parale”.
Evenimentul, care a anunțat sărbătorirea a zece ani de existență a trupei, a oferit piese de pe dublul album „Bazar” – o reconstituire a muzicii vechi româneşti, ce s-a cântat la curţile boierilor din Moldova şi Muntenia începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mergând până la mijlocul veacului al XIX-lea –, dar și din viitorul proiect, „Ciobanul care și-a pierdut oile”. Cântări la cimpoi și la fluier, balada „Miorița”, „Cântecul lui Barbu Lăutaru”, hore boierești ori melodii pe versurile adunate de Anton Pann în „Spitalul Amorului” au recreat atmosfera unei lumi demult apuse și aproape uitate. „Sunt piese ajunse de trei parale, adică numai bune să le cântăm noi!”, afirma Florin Iordan, membru al trupei și, totodată, etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român.
Câtă bucurie are Beatrice Iordan făcând toate acestea, cât farmec regăsește în feluritele povești pe care cu talent le spune (ori le cântă…) și cât zâmbet îi aduce (re)întâlnirea cu copii și copilăria ne-a mărturisit înainte de concertul de vineri seara. „Fiecare dintre noi avem ascuns înlăuntru un copil. Nu există om, cât de dur ar părea, să nu aibă… Mă gândeam că în alte meserii ești obligat, la un moment dat, să ascunzi acest copil din tine, îți cere societatea, îți cere firma la care lucrezi… Pe când eu am posibilitatea să-l redescopăr, să-l arăt…”, afirmă artista care a făcut o meserie din bucuria de a copilări. Iar ochii îi scânteiază de fericire…
– Ai mare talent artistic, te dedici foarte mult copiilor și faci totul cu drag. Cred că tu însăți ai avut o copilărie fericită…
– Da, pot să spun că am avut o copilărie fericită. Verile le petreceam la țară, în aer liber, printre prieteni. Aveam libertate, nu ca acum, când trăiești în oraș și ți-e frică să traversezi, că-s prea multe mașini… Acolo eram liberă. Părinții mei au fost pictori de biserici și în fiecare vară mergeam în altă zonă, unde lucrau ei. Mereu întâlneam noi oameni, îmi făceam noi prieteni… Mă mai lăsau în grijă la câte o femeie din sat, pentru că ei erau pe șantier, și atunci aveam o mulțime de bunici, care țineau la noi, la mine și la fratele meu, și ne făceau toate voile. Iar acum… da, așa e, mă dedic foarte mult activităților cu copiii.
– Prin comparație, cum crezi că este copilăria în ziua de astăzi?
– Din păcate, copiii de azi au contact foarte mult cu calculatorul și televizorul și nu cred că mai simt bucuria aceea pe care o simțeam noi atunci când nu le aveam. Nu mai este la fel, cred că lipsesc socializarea, întâlnirile cu prietenii. Acum au apărut foarte multe ateliere pentru copii și se încearcă socializare lor în acest cadru. Dar nu e tot una cu prostioarele și toate lucrurile pe care le făceam noi, copiii, pentru că un atelier impune, totuși, anumite reguli. Mi-e un pic milă de generațiile de acum, pentru că sunt tot felul de pericole și pe stradă nu mai poți să circuli oricum. Îmi amintesc că eu mă duceam singură să cumpăr pâine, la 6 ani, la vârsta Marucăi. Acum mi-ar fi frică numai să știu că a coborât singură din bloc…
– Chiar și tu încerci să reconstitui copilăria în cadrul unor ateliere…
– Da, e adevărat. Sunt ateliere care au la bază teatrul, în general. Am trei ateliere de povești senzoriale, în care încercăm să explorăm o poveste cu ajutorul celor cinci simțuri – pipăim, mirosim, vedem secvențe de teatru de umbre, construim în cadrul poveștii astfel încât să ajutăm personajul să meargă mai departe. Apoi mai am un atelier de teatru de umbre exclusiv, în care le povestesc copiilor despre asta, învățăm să facem teatru de umbre, construim siluete… Și mai avem un atelier muzical, se numește „La șezătoare cu fluiere și povești”, care a luat naștere prin 2009, în cadrul unui festival organizat la Opereta din București. E o prezentare a instrumentelor tradiționale românești, a modului în care sună ele, totul făcându-se tot prin povești, teatru de umbre, muzică…
– S-ar putea spune că este felul tău de a mai copilări…
– Da, chiar mă gândeam că fiecare dintre noi avem ascuns înăuntru un copil. Nu există om, cât de dur ar părea, să nu aibă… Numai că, prin meseria mea, am posibilitatea nu să ascund copilul meu, ci să-l arăt. Mă gândeam că în alte meserii ești obligat, la un moment dat, să ascunzi acest copil din tine, îți cere societatea, îți cere firma la care lucrezi… Pe când în cazul meu mă ajută să-l redescopăr, să-l arăt.
– În toată această frumoasă poveste, ce loc ocupă „Trei Parale”?
– Este fundalul a tot ceea ce s-a întâmplat. Este prima noastră activitate. De fapt, „Trei Parale” este o poveste de familie, care a început odată cu prietenia mea cu actualul soț, Florin Iordan. Am umblat atunci foarte mult prin sate, mai ales el a învățat de la diferiți țărani să cânte la fluier, la cobză. Deci, „Trei Parale” este fundalul în care ni se petrece viața noastră, inclusiv cea de familie, e ca o haină care îmbracă tot ceea ce facem. Acum pot spune că e o pasiune și, totodată, o meserie.
– Mie mi se pare că „Trei Parale”, cu muzica sa, e cumva, în mod fericit, ruptă de lumea aceasta zgomotoasă…
– Da, e o muzică ruptă de lume pentru că are ca rădăcini ceva foarte vechi, care acum începe, treptat-treptat, să se piardă. Nu se mai găsește, din păcate, prea ușor. Acum încercăm să dezvoltăm proiectul nostru cu muzici țărănești și pot să spun că nici oamenii de la țară nu prea mai cântă aceste muzici și nici nu prea le mai ascultă. E ruptă de lume pentru că se uită, n-o mai găsești…
– Cu „Trei Parale” revii pentru a doua oară la Craiova. Cum regăsești orașul?
– Mă bucur să revin, descopăr multe lucruri. Chiar acum am aflat că aici există un mall cultural. E superb! Și teatrul acesta pe care Adriana Teodorescu l-a amenajat cu echipa ei este excelent. Nu mi-a povestit foarte multe, dar îmi dau seama că a avut foarte multă muncă în spate, ca să-l aducă în această formă. Arată foarte bine! Craiovenii ar trebui să vină la spectacole, fiindcă au unde.
– Se apropie sfintele sărbători de iarnă. Lor și copiilor, în primul rând, cred că le sunt dedicați acești îngerași pictați pe care îi expui și la Craiova. De unde vine ideea lor?
– Copiilor, în general, le sunt dedicați. Eu, de profesie, sunt actor păpușar, am absolvit U.N.A.T.C.-ul. Dacă te uiți bine la ei, au ceva din lumea teatrului de păpuși. Sunt unii care au aripioare prinse cu balamale, fiind realizați pe ideea de mișcare – așa cum un păpușar însuflețește o păpușă, o marionetă, mișcând sforile. Poate vine și din urmă, căci, cum spuneam, părinții mei erau pictori de biserici. Dar aceștia nu sunt îngeri canonici. Plecând de la o bază religioasă, am trecut-o în sfera artistică, a teatrului de animație, în viziunea copilului – cam cum ar vedea el un îngeraș.
– Cum așteptai sărbătorile înainte, în copilăria ta, și cum te pregătești acum pentru venirea lor? Ce s-a schimbat?
– Înainte le așteptam cu mirosul de cozonaci ai mamei, cu miros de sarmale, cu cântări, pentru că mergeam și noi la biserică. Acum sunt altfel sărbătorile. Îmi lipsește mirosul acela de bucătărie, un miros de familie, de copii. După asta știai că vin sărbătorile. Atunci vedeam totul prin ochii unui copil. Un copil care nu trebuie să muncească, pentru că el așteaptă. El știe că trebuie să vină masa, se duce la biserică… Acum văd totul din perspectiva unui adult, care trebuie să pregătească… Chiar mă gândeam la un moment dat că – nu sunt o mare pricepută într-ale bucătăriei! – ar trebui să fac cozonaci, să dau mirosul acela de sărbătoare în casă, ca să aibă Maruca amintirea aceasta. Să-și amintească și așa de mămica ei, nu numai pictând și cântând!
– Ce așteptări, ce dorințe ai de la anul care va veni?
– Aș vrea să fie totul cum a fost până acum, nu îmi doresc nimic mai mult. E foarte bine cum a fost… Să reușim să continuăm la fel, asta îmi doresc. La anul vom fi patru, o să mai avem un băiețel. Doamne-ajută să fie totul bine!
– Eu sper că, la fel ca anul acesta, Craiova va fi în continuare inclusă în planurile tale…
– Noi acum am fost invitați la Craiova de Teatrul „Colibri” și le mulțumim tare mult celor de aici. Dacă vom mai primi invitații, noi vom reveni cu cel mai mare drag aici!
Beatrice Iordan are o bogată experienţă în lucrul cu copiii: a absolvit Liceul Pedagogic „Elena Cuza” din Bucureşti, în 2000, apoi a urmat cursurile Secţiei de Actor păpuşar a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 2006. Tot aici s-a înscris la un master de Regia spectacolului de animaţie, absolvindu-l în 2010. Pasionată de muzică, pictură şi nu în ultimul rând de teatru, s-a angajat la Muzeul Ţăranului Român (2006), unde a iniţiat un Atelier de teatru de animaţie pentru copii şi tineret. A susţinut numeroase spectacole și ateliere în cadrul târgurilor de la MŢR, dar nu numai, ci şi prin şcoli, ca şi la Festivalul „Viaţa e frumoasă” al Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian”. Este co-autor al cărţii „Teatru de umbre în muzeu” (Editura „Triton”, 2010) și a deschis expoziţii de pictură personale și de grup. Din 2003 cântă alături de alţi trei colegi în ansamblul vocal-instrumental „Trei Parale”, care s-a consacrat muzicilor urbane de tradiţie orală din România secolului al XIX-lea.
