Pe Jean Băileșteanu l-am cunoscut cu aproape patruzeci de ani în urmă: un adolescent ce abia plecase din satul său de pe valea Desnăţuilui şi care părea să nu fi ajuns la… Craiova. Raţiunea acestei nehotărâri avea să i se reverse în destin. Ceea ce îl ţintuise pe drum, unul al tăcerii mărturisitoare, se cuibărise în fibra unei nostalgii a lumii săteşti căreia unicul leac tămăduitor avea să fie mutarea ei, cu un neîntinat gust epopeic, în pagina narativă.
Am descoperit de curând, nu fără stupoare, un detaliu al propriei mele biografii căruia cu dificultate i-am putut da o explicaţie: n-am scris, îmi pare, niciodată despre cărţile sale. În cutele pasagerei noastre existenţe, pare că un spiriduş dedulcit la grozăvii ne joacă destinul pe un ţintar cu o voluptate de un cinism indefinibil. Celor la care ţii necondiţionat şi-ţi sunt prea apropiaţi nu le etalezi preţuirea: prietenia, ca şi iubirea, desfid discursul, preferă împărtăşirea tacită.
Însă, aruncând peste umeri undiţa memoriei în vertijul celor patru decenii de convieţuire în păcatele noastre culturale şi existenţiale, bag seamă că drumul parcurs n-a fost chiar în… tăcere.
Ori, mai curând, tăcerea ce l-a marcat a fost deopotrivă o comuniune: un fel de zăvod împotriva (supra)vegherii cu care ne cinsteau (teribilă onoare!) „Caronii”, imberbii luntraşi ai unei lumi scoase din ţâţâni, alarmaţi de refuzul „birurilor” pentru trecerea Acheronului.
Iar refuzul acela al meu – şi cutez să mi-l asociez şi pe Jean Băileşteanu – n-a fost vreun act de… eroism predestinat vreunei Istorii recuperatoare. A fost, aşa cum am spus-o în diverse contexte, inclusiv în ambianţe culturale din afară, reflexul conştiinţei noastre ţărăneşti, în semnificaţia sa cea mai profundă şi mai fastă. Aceeaşi conştiinţă – de apartenenţă la o comunitate sedimentată prin veacuri care este cea a satului românesc – avea să-i devină, scriitorului Jean Băileşteanu, resort şi reper, origine şi finalitate, cauză şi efect, într-o aventură, a sa, de un dramatism ascuns sub aura unei sensibilităţi născute şi alimentate la izvorul bunului simţ. Bun simţ în forma acelei cumsecădenii ce-a păstrat satul şi pe locuitorii săi la adăpost de mai toate vexaţiunile proastei civilizaţii urbane, chiar şi în vremuri otrăvite, pe care ţăranul le-a tratat, moromeţian, când cu viclenia vorbei în doi peri, când cu gluma sentenţioasă, egală, îmi place să cred, în savoare, cu axioma kantiană.
Acesta ar fi – într-o aproximare a cărei culpă mi-o asum în regim de exclusivitate – norocul şi nenorocul nostru. Al lui Jean Băileşteanu, într-un mod mult mai decis şi mai transparent. Fidelitatea lui faţă de lumea în care a primit botezul vieţii şi al luminii este rară, înscrisă pe un traiect selectiv şi decantat prin grila unei dote nu mai puţin singulare. Ea se traduce prin fermitatea cu care nu şi-a ignorat şi nu şi-a abandonat exigenţele unei Memorii iscoditoare în destinul unui sat oltenesc, căruia i-a conferit, cu harul unei oralităţi cu strămoşi homerici şi cu truda unei autenticităţi ce l-a ţinut departe de sirenele ispititoare, fireşte, ale oricărui compromis.
Drum în tăcere, această primă parte, de o volubilitate frapantă, e istoria, cu un iz picaresc adaptat locului, a unui Ţăran în ipostaza sa de Părinte, surprins în dublă ipostază: sacerdotală, aş spune, trimiţând eu o ocheadă spre nişte modele patristice, şi donquijotescă în veşmânt oriental, nastratinian, adică.
Autorul acesta căruia i-am admirat până la invidie sârguinţa aproape vehementă cu care şi-a sădit şi întreţinut destinul literar are, neîndoielnic, harul istorisirii, atent la pluralitatea vocilor, sedus el însuşi de spectacolul pe care îl excavează, cu grija cu care moaşa comunală extrage fătul din pântecul sătencii neştiutoare, din Memoria sa vie, mereu proaspătă şi mai fidelă decât orice instrument de înregistrare.
Şi oricât de ambiguu şi inconsistent se oferă acum destinului satului românesc, o certitudine, a mea cel puţin, este că pe Drumul în tăcere al lui Jean Băileşteanu, atestabil în toate scrierile sale, o parte importantă din identitate sa etiologică este salvată. Căci autorul îmi pare acum, în plină maturitate, unul dintre puţinii rapsozi ai satului. Oltenesc şi românesc.
