Pentru ce îşi ranforsează Rusia dispozitivul său militar în Siria? Pentru a apăra Europa contra Daech, cum afirma Vladimir Putin? Pentru a pereniza o dictatură ameninţată, cum afirmă Occidentul? Aceste “realităţi” oficiale ilustrază totuşi talentul liderilor ruşi în marketingul diplomatic, în timp ce europenii şi americanii se îngrijorează doar de actuala implicare rusă în Siria, pistele aeroportului militar din Lataka cunoscând debarcarea recentă a încă 200 de militari de infanterie marină, a zeci de blindate şi elicoptere de atac etc, mişcări care atestă un elan suplimentar în alimentarea conflictului cu deja 250.000 de morţi şi peste 4 milioane de refugiaţi. Portul Tartous, cedat URSS în 1971 şi “reinvestit” Rusiei în 2009, asigură o prezenţă permanentă în Mediterană, dotat fiind cu aerodrom militar şi posturi de ascultare, în apropierea Orientului mijlociu. Un summit al şefilor de stat şi de guvern, convocat pentru 15-16 octombrie a.c. la Bruxelles, nu ilustrează altceva decât dificultăţile europenilor în înţelegerea consecinţelor intervenţiei ruse în Siria. Chestiunea viitorului lui Assad sau atitudinea adoptată faţă de Turcia, actori cheie în conflict, dar şi în criza refugiaţilor, sunt temele acroşate la Bruxelles. Poiectul de concluzii, preparat la Bruxelles, este vag, demonstrând o dificultate de viziune coerentă a liderilor UE. Summitul a fost pregătit de reuniunea miniştrilor de externe de luni 12 octombrie a.c., care a îngăduit un acord minimal. Acesta menţionând că Bashar al-Assad este responsabil de moartea a 250.000 de persoane şi “nu poate fi un partener în lupta contra Daech”, fără a se solicita expres despărţirea. Franţa, de pildă, susţine că menţinerea la putere a lui Assad antrenează continuarea războiului, împiedicând tranziţia ţării spre stabilitate. Ideea potrivit căreia membrii ai regimului, frecventabili pentru că nu s-au aflat printre cei care au luat parte la violente represalii, pot fi acceptaţi în eventuale negocieri, este una îmbrăţişată. “Trebuie să ţinem cont de lecţiile istoriei, adică trebuie evitat vidul creat, care ar putea antrena toată lumea. Libia şi Irakul sunt exemple de neuitat”, a spus luxemburghezul Jean Claude Asselborn, preşedintele în exerciţiu al consiliului de miniştri pentru afaceri europene. UE va aduce tot sprijinul său diplomatic, afirmă Frederica Mogherini, înaltul comisar european pentru politica externă. Dacă, la nivel declarativ europenii nu sunt de acord cu intervenţia rusă, solicitând Moscovei să înceteze atacurile contra Statului Islamic, o unitate de păreri nu există. Italia crede că Moscova poate “facilita” tranziţia politică; Germania este rezervată în privinţa operaţiunilor franceze de bombardament, care complică un pic situaţia. Parisul cere Rusiei să contribuie la o soluţie politică. Cert este că o rezolvare a situaţiei din Siria, va determina şi viitorul UE, dar şi viitorul valurilor de imigranţi. În privinţa Turciei, toată lumea este convinsă că reuşeşte să îndiguiască valul de refugiaţi. Ori, Turcia critică ranforsarea regimului Assad şi previne UE: dacă se refuză zonele de securitate între cele două ţări, Europa se va confrunta cu un alt val de refugiaţi. La 23 septembrie a.c., preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, a fost informat printr-un e-mail, de premierul turc Ahmet Davutoglu, în privinţa acestor zone de securitate, dar se răspunde prin faptul că ar fi o ameninţare pentru kurzi. Cât priveşte acordul Dublin, care prevede ca o cerere de azil trebuie tratată de prima ţară în care soseşte refugiatul, discuţia a rămas un subiect tabu. Oricum am întoarce lucrurile, acestea stau astfel: în Siria, Rusia îşi apără unul din parteneri din regiune, dar şi interesele sale naţionale la un cost militar şi financiar totuşi modest.
