(Note de lectură)
…
Corvin Lupu, „Trădarea Securităţii în decembrie 1989” Editura Elion, Bucureşti, 2015 pag. 21-22:
„(…) Armata şi Ministerul de Interne aveau cunoştinţă de mobilizarea la frontierele României a unor importante efective militare şi, după 9 decembrie 1989, aveau cunoştinţă de prezenţa în ţară a câtorva zeci de mii de agenţi şi luptători sovietici, unguri, iugoslavi şi alţii. La o zi după pătrunderea masivă de agenţi sovietici, în ţară au apărut primele manifeste care incitau la nesupunere civică. Toate acestea, îndreptăţeau Armata, Securitatea şi Miliţia să acţioneze pentru apărarea ţării.”
Direcţia de Informaţii a Armatei nu a semnalat vreo mobilizare a armatelor statelor vecine la frontiere, ci iminenţa unor acţiuni destabilizatoare, în care sens elemente provocatoare, pregătie în exterior, ar urma să acţioneze în Transilvania. Era subînţeles că pentru crearea condiţiilor ca şi în România să poată fi impuse schimbările convenite prin înţelegerile sovieto-americane, la care s-au asociat Marea Britanie, Franta,Germaniaşi Vaticanul. Informaţii de această natură au fost raportate de ataşaţi militari.
Nu s-au identificat zeci de mii de agenţi şi luptători sovietici, ci s-a constatat prezenţa sau tranzitul a peste 70.000 de turişti sovietici, un număr dublu faţă de cel constatat în aceiaşi lună a anului anterior. Era un număr suficient, însă, pentru a se putea acoperi 2-3 divizii de cercetare-diversiune. O simplă supoziţie, până la proba contrară. Proba contrară nu este niciodată „ante”, ci „postfactum”.
Concluziile definitive în legătură cu prezenţa şi acţiunile forţelor speciale sovietice au fost formulate mult mai târziu, din reconstituirea şi analiza retrospectivă a evenimentelor. Cel puţin, reconstituirea şi analiza evenimentelor de la Sibiu, respectiv raportul înaintat de Şeful Secţiei S.R.I., colonelul Ioan Rusan, a provocat o reacţie alergică, de categorică respingere din partea consilierului prezidenţial, generalul Vasile Ionel, care a rezoluţionat că „Nu trebuie dată crezare dezinformărilor ofiţerilor de securitate”.
Foştii ofiţeri de securitate au contribuiut, din plin, la reconstituirea evenimentelor. Toate informaţiile şi evaluările au fost centralizate într-un raport oficial al Serviciului Român de Informaţii, care a fost pus, atât la dispoziţia comisiilor parlamentare de cercetare, cât şi a Parchetului. Măsura în care adevărul a fost dorit s-a înţeles din maniera în care au fost organizate şi conduse investigaţiile.
Dacă, totuşi, prin absurd, dl. Corvin Lupu era ministrul Apărării, sau al Internelor, ori al Securităţii ce ar fi făcut cu cei peste cei 70.000 de turişi dispersaţi în masa populaţiei autohtone, într-un continuu dute-vino al intrărilor şi ieşirilor, care aparent nu desfăşurau vreo activitate ilegală şi aveau grijă să nu iasă în evidenţă?!
Pentru un singur individ supravegheat continuu prin filaj erau necesare cel puţin două autoturisme cu 6-8 filori. Unitatea Specială de Filaj a D.S.S. avea un efectiv de 712 cadre militare şi 65 salariaţi civili. Un număr de cca. 200 se aflau în posturi de pază a misiunilor diplomatice. Ceea ce însemna că puteau fi cel mult vreo 400 de operatori de filaj în teren, care, repartizaţi pe ture de serviciu, pentru a nu pierde obiectivul 24 din 24 de ore , puteau să se ţină după cel mult 30-40 de suspecţi. Admiţând o suprasolicitare a efectivelor şi un filaj la vedere , de placare „om la om”, ceea ce atrăgea deconspirarea şi alte riscuri asupra filorilor, tot nu se puteau controla mai mult 100 de suspecţi. Dar, în situţia operativă dată, efectivele de filaj aveau deja maximum de încărcare cu legăturile autohtone ale serviciilor străine.
O afluenţă sporită a turiştilor sovietici…
Este bine de ştiut că în perioada 1980-1988, care au fost şi anii de maxim efort ai filajului, numărul acţiunilor de filaj (persoane obiectiv) a fost, potrivit cercetărilor Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, de 123.
Deci, în ceea ce priveşte capacităţile fizice ale controlului şi apărării, Securitatea era dimensionată doar pentru câteva cazuri sau situaţii concomitente mai deosebite, în afara misiunilor permanente de protecţie antiteroristă, care nu puteau fi suspendate şi care, la rândul lor, solicitau filajul.
Numărul turişilor care puteau fi bănuiţi a fi în misiune depăşea cu de cca. 15 ori pe cel al ofiţerilor operativi ai structurilor centrale şi teritoriale.
Cei peste 70.000 de suspecţi nu au intrat în locuri şi nu au frecventat medii controlate cu surse umane sau tehnice ale Securităţii.
Formal, Ministerul de Interne, prin Direcţia Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, avea doar o reprezentare statistică, fără a exercita funcţiile unei poliţii a străinilor. Iar, în ceea ce priveşte cetăţenii statelor socialiste se renunţase la evidenţa nominală, cu excepţia persoanelor date în urmărire.
Formaţiunile de ordine publică ale Miliţiei s-au sesizat de o aglomeraţie suspectă de turişti sovietici prin locuri lipsite de interes turistic şi, probabil, că au raportat pe cale ierarhică. Asta ar fi însemnat ca la nivelul Inspectoratului General al Miliţiei să existe o evaluare statistică a aproximativei răspândiri teritoriale. Generalul Constantin Nuţă, şeful I.G.P., era adjunctul ministrului de interne, Tudor Postelnicu, care avea in coordonare, atât Trupele de Grăniceri, cât şi Direcţia Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, ceea ce presupune integrarea datelor şi informaţiilor despre străini la aceste nivele.
Poate părea nefiresc, dar realitatea este că nici ministrul de interne, Tudor Postelnicu, nici şeful I.G.P., generalul Constantin Nuţă, nici şeful Direcţiei Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, generalul Aron Bordea, nu au considerat necesar ca Departamentul Securităţii Statului să fie informat cu situaţia zilnică a intrărilor, prezenţei şi ieşirii străinilor din ţară. In definitiv, în viziune îngust departamentală privind chestiunea, era, şi potrivit legii, o problemă de competenţa lor.
În planul informaţiilor, Departamentul Securităţii Statului s-a sesizat de afluenţa sporită a turiştilor sovietici. Generalul Bucurescu, adjunct al ministrului pentru securitatea interioară, a primit ordin de la şeful D.S.S. să preia, prin posibilităţile specifice, statistica prezenţei străinilor.
Prioritatea Securităţii era, în condiţiile date, controlul „cozilor de topor”, pentru a fi scurtate mâinile ce voiau să le apuce. Aşa s-a procedat laIaşişi la Cluj, centre prevăzute în planurile „A” şi „B” ale conspiraţiei internaţionale. In ambele situaţii, Securitatea a dejucat comploturile cu maximă discreţie, folosind informaţiile pentru ghidarea scutului ordinii constituţionale.
Dacă despre dejucarea conspiraţiei de la Iaşi, unde regizorul din umbră al demantelării a fost, nu întâmplător, generalul Victor Neculicioiu, şeful U.M. 0110, sunt cunoscute unele aspecte, mai mult sau mai puţin conforme realităţii, despre conspiraţia pregătită, dar eşuată în faşă, de la Cluj nu s-a aflat, încă, în spaţiul public. Dacă nu au aflat nici investigatorii C.N.S.A.S., înseamnă că, cel puţin o parte a actorilor sunt, încă, pe roluri active. Unii la indexul cazurilor de securitate naţională, alţii în linia întâi a vieţii politice, iar cei mai câştigaţi în topul miliardarilor. Nu dau o sentinţă, dar intuiţia în această materie nu mi-a jucat încă feste.
Corvin Lupu, pe baza faptelor aparente, reţine meritul de excepţie şi unic al Miliţei în demantelarea conspiraţiei de la Iaşi, Este şi firesc, s-a văzut cumva altfel ?! Dar, oare, întotdeauna este adevărat numai ceea ce se vede ?!
Calomniile lui Corvin Lupu
Calomnia : „O dovadă a faptului că s-a constatat invazia străină este şi ordinul dat de comandantul suprem de activare a reţelelor „R” a M.Ap.N şi „S” a Securităţii (…) Reţeaua „R” s-a activat (…).
Reţeaua „S” , aflată în coordonarea gl. Vlad, nu a rewspectat ordinul comandantului suprem şi nu s-a activat. Luptătorii Reţelei „S” erau selecţionaţi din rândul celor care au făcut armata la Trupele de Securitate, dar şi din alte persoane de încredere, activişti de partid, procurori, judecători, oameni de încredere ai regimului de atunci” (pag.199-200)
Adevărul
Intr-una din nopţile de foc ale lunii decembrie 1989, generalul Iulian Vlad, aflat în sediul C.C. al P.C.R., a fost interpelat de Dumitru Mazilu în legătură cu existenta unor planuri speciale şi reţele de acţiune clandestină, „Z.Z.” sau „S”, cerându-i-se imperativ să le revoce .
Cum şeful D.S.S. nu avea cunoştinţă de documenetele respective, a telefonat la cabinetul său şi a solicitat să i se facă imediat legătura cu şeful Cancelariei D.S.S., oriunde s-ar afla acesta. Şeful cancelariei i-a infirmat existenţa planurilor respective în evidenţa fondului de reglementări ale D.S.S., dar dată fiind natura lor a cerut permisiunea să verifice la structura de organizare–mobilizare a departamentului şi, respectiv, la Direcţia Organizare-Mobilizare a Ministerului de Interne. Trei surse autorizate, colonelul Fundulea, şef compartiment organizare-mobilizare a D.S.S., generalul Luigi Martiş, Şeful Direcţiei Organizare-Mobilizare a Mininisterului de Interne şi colonelul Ciobanu, şef serviciu în direcţia menţionată au infirmat.
Calomnia: „Conducerea D.S.S., gl. Iulian Vlad,personal, nu au pus în executare legislaţia privitoare la arhiva Securităţii şi ordinul comandantului suprem de distrugere a acestei arhive (…)”(pag. 273)
Adevărul legii
Corvin Lupu se află (a câta oară?!) într-o impardonabilă eroare şi continuă să persevereze în minciună şi proferarea de acuzaţii calomnioase .
Legislaţia în vigoare, aplicabilă la momentul dat şi în a cărei aplicare generalul Iulian Vlad a emis ordinul S 184 din 30 decembrie 1989, era art. 242 Cod penal , care prevedea că distrugerea de înscrisuri se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
O altă legislaţie, cu trimitere specială la arhiva securităţii nu exista. După cum, nici comandantul suprem nu a dat vreun ordin în sensul afirmaţiei false a lui Corvin Lupu.
Corvin Lupu este , ori naiv, ori intoxicat de releele de manipulare a unor servicii care i-au plantat surse de dezinformare, pentru a-i orienta cercetarea şi a-l compromite .
Dar chiar şi aşa fiind, este greu de înţeles abandonul deontologiei elementare a cercetătorului, care–l obliga să identifice elementele de verificabilitate ale aserţiunilor cărora le atribuie valoare de adevăr ştiinţific. Dacă tot nu i-a tremurat mâna să scrie că „generalul Vlad a încălcat legislaţia privitoare la arhiva Securităţii”, nu putea să deschidă şi un repertoriu legislativ şi să caute legea respectivă, indicându-i articolul şi, eventual, paragraful, precum şi pedeapsa ce i se cuvenea generalui ?!
Nu, fiindcă ordinul de “cercetare ştiinţifică” pe care l-a executat, cu mult zel, nu prevedea să facă parte dreptăţii şi adevărului.
Este adevărat că în circumstanţele acelor evenimente s-a procedat la distrugeri de documente. Dar nu din fondurile de arhivă şi nici din categoria informaţiilor cu valoare operativă. S-au distrus documentele privind reţeaua informativă, ori care puteau permite identificarea surselor umane, aflate în fichetele ofiţerilor. Acestor documente nu li se atribuia numere de înregistrare din registrul unic de evidenţă, care intra sub incidenţa art. 242 Cod penal.
“Informaţii inedite” care trimit în derizoriu opera lui Corvin Lupu, editată de Cristian Troncotă
Despre Ana Bladiana, cercetarea efectuată de Corvin Lupu relevă că este „ soţia colonelului de securitate Romulus Rusan” ( pag. 214 nota 327) .
Evident şi umoristic, subliniem noi, un „colonel de securitate” sub multiple acoperiri şi infiltări ca scriitor, fondator al organizaţiei neguvernamentale Alianţa Civică, director în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conducător al Centrului Internaţional Pentru Studiul Comunismului.
O altă informaţie inedită, rezultată din “documentarea ştiinţifică a “istoricului” Corvin Lupu este aceea că Gheorghe Atudoroaie, fost locţiitor al şefului Securităţii judeţului Timiş este ginerele răposatului general Nicolae Pleşiţă (pag. 300). Problema este, însă, că generalul Nicolae Pleşiţă nu a avut vreo fiică, iar doamna Emilia Atudoroaie, unica soţie a presupului ginere, este fiica unei onorabile familii din judeţul Botoşani.
Schimbarea identităţii unor personaje cu rol important în evenimente
Colonelul Gheorghe Răbăcel, seful Statului Major al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, salvatorul de la măcel a efectivelor şcolii, este menţionat sub numele de “Dumitru Răbăgel”( pag. 241 ), iar Şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, colonelul Corneliu Pârcălăbescu este substituit cu “Gheorghe Pârcălăbescu”.
Abandonul deontolgiei cercetării ştiinţifice
Abundenţa preluărilor necritice, unele din surse premeditat preconstituite pentru alterarea şi escamotarea adevărului, falsificarea şi manipularea citărilor, contrafacerea argumentelor, lipsa respectului faţă de adevăr, raţionamente cinico-criminale, inexactităţi de nume, date, locuri şi fapte, contradicţii analitice de logică elementară, precaritatea documentării şi lipsa elementelor de verificabilitate a afirmaţiilor şi concluziilor, melanjul jumătăţilor de adevăr cu minciuna sfruntată şi cu fabulaţii patologice sunt primele impresii, la o preliminară privire, asupra a ceea ce ar putea fi contribuţia originală din cele 302 pagini ale recentei scrieri semnate de Corvin Lupu.
În cele mai multe cazuri de recurs la citate, autorul omite delimitarea prin ghilimele, astfel încât cititorul să nu realizeze cât anume este preluat, de unde încep şi unde se încheie consideraţiile sale personale. Cu alte cuvinte, Corvin Lupu instrumentalizeză sursele bibliografice, folosindu-le tendenţios, atunci când nu le schimbă complet sensul.
Autorul „Trădării Securităţii în decembrie 1989”, profesorul Corvin Lupu porneşte în demersul său de la o serie de confuzii şi premise false, cauzate, între altele, de absenţa demersului ştiinţific elementar al verificării competenţelor şi atribuţiilor Securităţii în lumina legislaţiei în vigoare la momentul analizei faptelor pe care le califică, în pură manieră personală, cu invocarea greşită a textelor de lege, ca acte de trădare.
Filologul istoric citează Constituţia, Codul penal şi regulamentele militare, fără să realizeze că România era prinsă în iureşul mişcării forţate a roţii istoriei, care venea ca un tăvălug nimicitor peste tot ce ar fi însemnat chiar şi schiţarea cea mai anemică a vreunei împotriviri.
Anticii părinţi fondatori ai democraţiei ateniene au legitimat ceea ce, ulterior, a rezumat maxima latină„Salus populi (Reipublicae suprema lex esto” (Salvarea poporului (a republicii) să fie legea supremă”. Acest principiu fundamental de drept public român a constituit argumentul juridic al înlăturării tiranilor, dictaturilor sau regimurilor politice nepopulare.
Corvin Lupu se lansează în consideraţii despre trădare şi „trădarea pozitivă” în istorie, pe care o consideră un sacrilegiu. Prima statuie şi primul timbru din istoria activităţilor secrete de informaţii şi contrainformaţii au fost dedicate memoriei ofiterului Nathaniel Halle, un agent secret al generalului George Washington în armata colonială britanică. Britanicii l-au spânzurat pentru trădare, dar pentru Statele Unite ale Americii, NathanielHalleeste un erou al Războiului de Independenţă.
Istoria este plină de exemplele trădărilor din necesitate istorică, arătându-ne, fără putinţă de tăgadă, că eroii unora sunt trădătorii altora. Aşadar, depinde de care parte a graniţei, fragile şi uneori greu perceptibile, dintre eroism şi trădare, s-a situat Corvin Lupu când a judecat faptele şi, în primul rând, în ce grilă axiologică le-a interpretat.
Cum am devenit un instrument al diversiunii în „cercetarea istorică” a profesorului Corvin Lupu
Personal, sunt printre cei mai citaţi autori şi din ale cărui scrieri sunt cele mai multe preluari de pagini ( 153-155 ; 163-165 ; 174-176 ) . Onoare ce-mi revine, probabil, ar fi firesc, după Alex Mihai Stoenescu.
Cu vădită rea credinţă, Corvin Lupu tranformă, în manieră proprie de studiu, cercetare şi concluzionare, o serie de fapte şi date factuale prezentate de noi ( în „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, editia a II-a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009; „Fereastra serviciilor secrete România în locul strategiilor globale”, Ed. Compania, Bucureşti, 2011, precum şi alte scrieri), în contrargumente la ceea ce, pe bună dreptate, a fost calificat ca decizii istorice şi acte de eroism, din partea generalului Iulian Vlad
Astfel din 11 citări identificate, în mai multe cazuri Corvin Lupu recurge la procedee tactice de dezinformare „de manual”, după cum urmează:
1. Corvin Lupu, op.cit., pagina 75 :
„(…) Aurel Rogojan , ( sic !) afirmă că dizidenţii erau nişte oportunişti. Ei nu s-au ridicat public împotriva regimului ceauşist, ci unelteau din umbră pentru a prelua puterea”. ( „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, editia a II-a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pagina 23 ). Virgula dintre subiect şi predicat aparţine filologului cu doctorat în istorie Corvin Lupu.
Corvin Lupu nu citează corect, ci recurge la o interpetare proprie instrumentalizată, pentru a-i servi scopului urmărit, pe care ne abţinem a-l califica. Iată ce spune autorul citat :
„Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu au exprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik împotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şi alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de gândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu” nu generează disidenţi, ci oportunişti.”
Este oricui evident, mai puţin autorului „Trădării Securităţii (…)” , că reducţionismul vulgar al concluziei personale este străin de metodele cercetării ştiinţifice. Corvin Lupu, ori nu a înţeles, ori nu a vrut să înţeleagă cele afirmate, în mai bună cunoştinţă de cauză, de generalul Aurel I. Rogojan.
Dar, nu acesta este cel mai flagrant exemplu de manipulare l-a care s-a pretat filologul doctor în istorie. Ordinea în care abordam diversiunile lui Corvin Lupu este cea din cartea sa, al cărei titlu mai potrivit ar fi „Trădarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989”.
AUREL I.ROGOJAN
