Pregătindu-şi bagajul spre a se retrage în Portugalia sa natală, unde va trăi liniştit cu o pensie cât bugetul unei localităţi în criză, José Manuel Barroso a oferit ediţiei de marţi a cotidianului italian „Corriere della sera” un interviu, pe care l-aş caracteriza cam şugubăţ, de-ar fi să trec cu prea mare uşurinţă peste furtuna devastatoare ce-a lovit Europa Unită pe ultima etapă a preşedinţiei sale.
Pe un ton ridicat, ba chiar arţăgos, specific altor colegi ai săi de doctrină liberistă, el se întreabă într-o damnabilă retorică asupra adevăraţilor vinovaţi de criza ce-a cuprins unele dintre statele europene. Şi ar fi chiar legitimă o astfel de interogaţie, dacă n-ar suferi de o acută lipsă de far-play şi de un lapsus (memoriae) pe care nici scutul voit diplomatic nu-l mai poate suspenda.
Iată ce tertip uzează galonatul şef – capo dei capi – ce-a păstorit aproape un deceniu supra-executivul continental, sărind, cum altfel, şi în apărarea colegei sale de platou ideologic, Angela Merkel:
„Mulţi gândesc – mărturiseşte domnia sa – că situaţia italiană a fi rezultatul a ceva ce-ar fi pus la cale Angela Merkel sau UE, sau Lehman Brothers. Am auzit asta şi la Napoli la un congres. Şi este ridicol. Cine a generat debitul public italian? Doamna Merkel?…”
Şi, tot aşa, dă-i şi dă-i, vorba lui Nenea Iancu, printr-un joc de o evidentă ipocrizie.
Întâi, fiindcă, dacă tot a pomenit – şi aici mi se pare, vorba aceluiaşi Caragiale, că… s-a trădat – de Lehman Brothers, fireşte că cel mai mare resort al crizei tocmai acolo ar trebui căutat, ca să nu spun că a şi fost identificat, denunţat în gura mare şi nu de oricine, ci de experţi în ale… afacerilor.
Însă resortul ceva mai „gingaş” şi, prin urmare, mai „scârbos” stă tot într-o retorică debitoare acelui lapsus de care s-a molipsit majoritatea covârşitoare a familiei sale doctrinare. Fiindcă, odată aruncată întrebarea, senior Barroso se preface că uită chiar răspunsul din presupusa retorică pusă în act. Căci cine a generat debitul public la nişte mărimi aiuritoare dacă nu colegii săi populari, în regimul „cavaleresc” al lui Berlusconi? Şi, apoi, cine a dat un triumfal botez echipei antreprenoriale a lui Monti, dacă nu amicii său, mai vechi şi mai noi, din stafful popular de la Bruxelles.
Însă un examen similar trebuie extins la o scară mai largă în toată Europa, unită, nu-i aşa, în acea sforărie de patetism refulant, prin anii prin care duduiau nişte economii supraîncărcate şi cărora criza le-a pus o cruce, ce-i drept, cam nedrept diferenţiată?
Şi fiindcă tot veni vorba, mi se pare că în disputa – acerbă, dar ilară şi foarte nedreaptă – din campania prezidenţială de la noi asistăm, neatenţi, distraşi ori chiar de-a dreptul distraţi, la acelaşi joc de substituiri de responsabilitate. „Dreapta” în întregul ei, cu „sceptrul” tot mai caduc şi mai ruginit al lui Băsescu, deplânge starea de sărăcie a României aruncând toată vina pe actuala guvernare pesedistă. Şi se uită, astfel, că din 2004 şi până în 2012, deci vreme de opt ani corespunzătoare a două legislaturi guvernamentale, ţara a fost condusă, cu toate pânzele în vuietul furtunii crizei, de guverne de dreapta, înregimentate „popularilor” lui Barroso şi ai Agelei Merkel, ai lui Berlusconi şi ai lui Sarkozy…
Ei, aceşti funebri „procurori” de azi ai consecinţelor catastrofale ale crizei pe care n-au ştiut, n-au voit ori n-au putut nici măcar s-o recunoască până ce n-a devenit efectivă, pârjolind totul în Grecia, în Italia, în Portugalia, în Spania şi în Franţa, aruncă anatema pe alternativele social-democrate abia intrate în pâine, cum se spune. Ei, cei de dreapta, au devenit acum, cu un cinism greţos, lătrători guralivi, chiar de nimic, spălându-se pe mâini pentru trăsnăile întreprinde într-un iureş brigadist timp de un deceniu prin nişte politici economice şi sociale contra naturii.
