Ce-ar mai fi de spus?!…

0
24

Nu sunt nici pe departe vreun fan al sporturilor ce premiază forţa, ceea ce nu mă împiedică să le recunosc truda istovitoare şi acel dram de har şi de inteligenţă adecvate fiecăruia în parte. Spun asta în loc de scuză pentru analfabetismul meu în materie, aşa cum mi s-a întâmplat în aceste ultime zile citind, pe un site specializat „anti-pesedist” şi „anti-Ponta” un lung şi aiuritor interviu cu fostul luptător Cătălin Moroşanu.

Cum de el nu ştiam mai mult decât numele său trecut în dreptul unor performanţe demne de toată stima, am aflat, acum, de implicarea sa în politică, pe post de agent în rândurile pedeliştilor penelizaţi şi, automat, în sprijinul necondiţionat al lui… Johannis. Nimic de comentat: e dreptul fiecăruia de a decide pe cine susţine. Cum însă o carieră sportivă, mai ales de vârf, nu prea mai lasă timp pentru instrucţie decât cu rare şi, tocmai de aceea, admirabile excepţii, cazurile în care merituoşi sportivi sunt împinşi, indiferent pe ce căi, în spaţiul politic, vocea pusă la lucru în locul membrelor intrate în legendă devine, cât se poate de regretabil, un instrument deseori delirant.

Ca să fiu mai bine înţeles, fostul mare sportiv n-are cine ştie ce vină: zgândărit de întrebări tasate „pilduitor”, cu o „morală” vânată şi deloc subtilizată, el răspunde cu o sinceritatea propriei sale condiţii: de cultură generală şi, fireşte, de (in)cultură politică.

Opţiunile sale nu pot şi nici nu trebuie puse în discuţie: crede într-o formaţiune politică şi într-un om, aşa cum ni se întâmplă multora dintre noi. Necazurile apar în dreptul argumentelor care, lovite de grave confuzii şi ivite, la rându-le, din molipsiri şi din lălăielile „notelor” interne de partid, îl aruncă, într-o veselie „caţavenciană”, din ring în băltoacele unui fel de handicap, politic, fireşte. Şi de manipulare, a sa, dar mai ales a celor – pe care el însuşi, urcat, cum sugerează, peste „clasa de mijloc”, mai spre cerul elitiştilor – sufocaţi de… prostie şi de incapacităţi de înţelegere.

Cu o apetisantă inocenţă, intervievatul se lasă ademenit într-un rol ale cărui reguli şi partituri nu numai că nu le cunoaşte, dar ajunge să le compromită cu o plăcere căreia îi devine o pradă uşoară. El recunoaşte că îi e „scârbă de oamenii politici”, le reproşează că au „vândut ţara…”, însă reproşurile sale se îndreaptă către votanţii pesedişti – teza etablishmentului neo-liberist: pe scurt, „politicile dezastruoase ale PSD au trimis tineretul în afara ţării” (sic!), iar consătenii săi, „bătrâni, deştepţi şi singuri”, sunt vinovaţi pentru ce-au votat etc.

Că profesoara care-l povăţuia să mai aştepte, măcar până îşi mai pune la punct… discursul, avea, săraca, dreptate, se verifică la fiecare enunţ, precum acesta căreia nicio metodă hermeneutică elementară nu-i poate da cap, adică de înţeles: „Eu am votat, clar – ripostează preopinentul –, Traian Băsescu. Pentru mine Traian Băsescu a fost o nişă bună (probabil o… firidă, căci altfel dăm peste lumea-nelume a boccaccianului „Decameron”, n. ns.). Şi „discursul” continuă din aberaţie în aberaţie: El (adică Băsescul!) a zis: jos securiştii, eu vă salvez pe toţi. S-a dus şi chestia asta. S-a schimbat politica de când a venit Băsescu, a schimbat stilul. Voi aţi văzut că toţi politicienii au un discurs populist? Toţi vorbesc exact ca Băsescu, dar eu am crezut în el şi încă mai cred în Traian Băsescu

Curat murdar, coane Moroşanu. Întâi, ce-ar fi de înţeles din „jos securiştii” şi din „salvarea tuturor”? Siguri că s-au salvat, mai bine zis i-a salvat, nu pe toţi, evident, ci doar pe cei de care avea nevoie; că s-a schimbat, cu Băsescu, politica, iarăşi e un crunt adevăr, unul dintre cele mai exacte pe care le articulează sportivul în haine de politician (în niciun caz de politruc!), că el, marinarul ar fi introdus „discursul populist” nu-i tot atât de adevărat, el doar l-a preluat, căci a avut şi de la cine, prin câte „ringuri” s-a perindat.

În rest, sigur că ţara a fost depopulată, de tineri mai ales, dar lui Cătălin Moroşanu ar fi trebuit să i se aducă aminte cum tocmai Băsescu, în 2009, lăuda, ca opţiune politică, plecarea din ţară.

Cât despre alte „teze” debile ale acestui interviu-campanie un lucru îi trădează onctuos intenţia depravat manipulatoare, acea pervertire a discursului anti-pesedist şi pro-pedelist, cu ori fără Băsescu la mijloc, a unei realităţi puse în paranteză: faptul că, în ultimii zece ani la pupitrul de comandă totală – executivă şi prezidenţială – s-au aflat cei deplâng starea actuală a naţiunii.

Şi tocmai de aceea, toată campania aceasta de văicăreală pentru condiţia în care ne aflăm nu-i altceva decât o jalnică substituire de roluri. Ba chiar o ticăloşie.