Finalul de sezon ne rezervă o cvadruplă confruntare Barca – Real pe parcursul unei luni. După quinta servită de catalani în tur, ne luăm din nou porţia de fotbal adevărat. Cel mai tare El Clasico din toate timpurile ne este servit în surplus, iar astăzi este un nou episod. Poate cel mai puţin important, pentru că e greu de crezut că formaţia blau-grana mai poate pierde un avantaj de 8 puncte cu 7 etape rămase din Primera. Finala Copei del Rey are şi ea o conotaţie specială, pe lângă faptul că este singura dispută cu trofeul pe masă. Pe „Nou Camp” suporterii au decretat „Catalunia is not Spain”, în timp ce Realul este în fapt echipa monarhului iberic, al cărui rang l-a împrumutat Cupa Spaniei. De peste 20 de ani cele două n-au mai disputat ultimul act, ignorând oarecum o competiţie care nu te apropie de banii Ligii Campionilor. În ’90, Barca lui Cruyff, cu Alexanco, Amor, Koeman şi Salinas învingea Realul lui Butragueno, Sanchis, Martin Vazquez sau Michel, la capătul unui sezon în care şi noi am putut privi în voie spectacolul, fără să tragem cu ochiul pe gaura cheii către Vest, cu antena de sârbi amplasată strategic. Pentru televiziuni e mană cerească. El Clasico nu are nevoie de pledoarie, e Oscarul fotbalului, e ca Super Bowl pentru americani, ahtiaţi de un NFL de neînţeles pentru europeni. Actuala Barcelona este poate cea mai bună echipă pe care mulţi dintre noi au văzut-o vreodată. Se apropie cel mai mult de conceptul de fotbal total. O combinaţie de talente crescute atent în academia proprie şi valori din afara Cataluniei care se pliează ideal unui sistem implementat de două decenii de „Olandezul Zburător” Cruyff, cel mai bun fotbalist european din toate timpurile. Realul încearcă să-şi recupereze imaginea galactică. Cu handicapul titlului pierdut şi al masacrului din tur, Real mizează pe orgoliul rănit al „specialului” Mourinho, singurul care a găsit antidotul pentru tiki-taka, pe când antrena Interul. Catenaccio nu este însă un cuvânt compatibil cu istoria, renumele Realului, aici nu ajunge doar să blochezi rivala eternă, trebuie să o baţi cu aceleaşi arme, să te ridici la înălţimea ştachetei ridicată atât de sus de catalani. În tur, partida a transcens duelul Messi-Ronaldo, unul câştigat din nou de „extraterestru”, la fel ca în finala Ligii de acum doi ani, de data aceasta, paradoxal, prin sacrificarea reuşitelor personale în favoarea succesului de grup. Chiar dacă Messi este unul dintre puţinii fotbalişti din lume care chiar poate decide un meci de unul singur.
