Fabrizio Caramagna / Receptarea lui E. M. Cioran în Italia (II) (prin scrisorile către Mario Andrea Rigoni)

0
340

După un prim moment de ezitare, Cioran va refuza oferta de la Multhipla („Multhipla riscă să dispară peste câteva luni, aşa cum se întâmplă întreprinderilor de acest gen. Un scriitor necunoscut la o editură necunoscută seamănă foarte mult cu peripeţiile mele, cu trecutul meu”, va nota Cioran). Dacă o atare decizie se datora legitimei neîncrederi a lui Cioran faţă de editurile mici, Multhipla (ca de altfel şi Edizioni del Borghese) nu putea reprezenta editorul de dorit şi din alte motive. „Vă sfătuiesc să ţineţi seama de orientarea revistei şi, ca urmare, de a exclude din opţiune tot ceea ce într-un fel ori altul atinge politica, ideologiile şi smintelile de acest tip”, va scrie Cioran într-o scrisoare către Rigoni.

Tocmai datorită lui Rigoni s-a întâmplat că în Italia Cioran va ieşi din izolarea editorială. Prima scriere a lui Rigoni despre Cioran este din 1980, atunci când publică în revista

„Nuovi Argomenti” o „Mică antologie cioraniană”, cu un cuvânt înainte intitulat „Acrobatul intolerabilului”, pe care Cioran l-a apreciat („Ce potriveală! Formulele bine ticluite

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia prin scrisorile către Mario Andrea Rigoni sunt posibile numai în limbile latine”, îi scrie lui Rigoni). În ambient italian această antologie precede publicarea la Adelphi a primelor cărţi ale lui Cioran traduse de Rigoni: Ecartelément („Squartamento”, 1981) cu un studiu introductiv de Guido Ceronetti) şi Historie et Utopie („Storia e Utopia”, 1982). Apoi au fost publicate celelalte opere sub direcţia lui Rigoni, care a coordonat şi traducerile (printre toate şi cea semnată de Luigia Zilli, traducătoarea cărţii L’inconveniente di essere nati, „probabil cartea care mă exprimă cel mai bine”, cum notează Cioran).

Aşa cum arătam mai sus, o parte consistentă a scrisorilor adresate de Cioran lui Rigoni cuprind discuţii inerente publicării şi raportului cu editorii. Rigoni şi Cioran discută

deseori şi de aceste chestiuni referitoare la traducea cărţilor amândurora. Cioran susţine în mai multe rânduri că nu cunoaşte italiana, dar reuşeşte doar „s-o ghicească

graţie limbii române” (şi evident francezei şi spaniolei), însă cititorului îi este permis să se îndoiască de asta, dat fiind că în continuare va ajuta traducătorul francez să ajusteze unele detalii în versiunea franceză a studiilor lui Rigoni.

Pentru un pasionat de aforism ca mine, Mon cher ami e şi bogată în abordări şi reflecţii despre genul aforistic. Derulând epistolarul m-am ciocnit de adevărate aforisme ori fragmente de aceeaşi natură cu cele pe care le citesc în operele lui Cioran (…). În special există un aforism despre aforism scris de Cioran într-una din cele dintâi scrisori (8, septembrie, 1977) care este emblematic pentru luciditatea sa: „Genul aforismului comportă dificultăţi, întrucât cuvântul are o mai mare importantă decât într-o poezie sau într-un contract. În realitate este totul. Aceasta este pedeapsa pentru cine cultivă o formă de expresie în aparenţă atât de puţin serioasă”. Aşa cum a scris Raoul Bruni, Cioran e unul dintre ultimii continuatori ai marii tradiţii epistolografice europene, o tradiţie ce trece prin Madame Du Deffand, Flaubert, Kafka, Rilke şi îl situează, printre cei mai mari reprezentanţi ai săi, ce coincidenţă, pe Leopardi.

Într-un mod literar atât de tasat de rumoare şi de redundanţă, unde Cioran e citat total nepotrivit pentru orice lucru, acest epistolar dintre Cioran şi Rigoni mi se pare un

optim punct de observaţie – discret şi tainic, dar în egală măsură obiectiv lucid – spre a cunoaşte pe Cioran dincolo de atâtea locuri comune ce-i înconjoară faima.

Sursă: E-M-Cioran-la-sua-ricezione-in-italia-attraverso-le-lettere-a-marioandrea-rigoni/ http://aforisticamente.com/2011/01/17/