Sărbătoarea Naţională a Franţei a avut şi anul acesta grandoare şi anvergură, dar şi conotaţii simbolice particulare, conferite prin prezenţa preşedintelui american, Donald Trump, la festivitatea militară din Piaţa Concorde. 14 iulie este o sărbătoare care ne aduce aminte, mereu, de tot ce a însemnat, în istorie, Franţa pentru noi, românii. Şi ce poate însemna în continuare. 3.720 de militari tereştri, 211 vehicule, din care 62 motorizate, 241 de cai, 63 de avioane moderne de luptă şi 29 de elicoptere au descins pe Champs Elysee, în faţa lui Emmanuel Macron şi a invitatului său, preşedintele american Donald Trump. Cu ocazia centenarului, de la intrarea în Primul Război Mondial a SUA, circa 145 de militari americani au deschis defilarea prin „1st infantery division”, prima unitate americană deplasată în timpul Marelui Război. „La 14 iulie, noi celebrăm Franţa, celebrăm ceea ce ne uneşte, celebrăm gustul absolut al independenţei, ceea ce numim libertate, această ambiţie de a da fiecăruia şansa sa, ceea ce numim egalitate, această determinare de a nu lăsa pe nimeni părăsit, ceea ce numim fraternitate”, spunea preşedintele Republicii, în alocuţiunea sa. Fanfara Inter-arme a interpretat „Nisa la Bella”, imnul oraşului Nisa – scris la 14 iulie 1903 de Menica Rondelly – în omagiul victimelor atentatului de anul trecut, soldat cu 88 de morţi, în Promenada des Anglais. Pentru a caligrafia cuvântul „Nice”, muzicienii s-au poziţionat adecvat. Preşedintele american – invitat de onoare –, care este şi comandatul-şef al forţelor armate din ţara sa, a salutat militarii în timpul paradei. O făcea la o sută de ani, după ce în faţa Congresului, la 6 aprilie 1917, Woodrow Wilson, al 28-lea preşedinte al SUA, obţinea aprobarea intrării în război a ţării sale contra Germaniei, după 3 ani de cvasi-neutralitate, perioadă în care „unchiul Sam” furnizase deja materiale şi arme triplei alianţe sau puterilor centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia).
La mijlocul lunii iunie, trupele americane conduse de generalul John Pershing debarcau în Franţa, în porturile Saint-Nazaire şi Boulogne-sur-Mer (înfrăţit cu Constanţa). La momentul semnării armistiţiului la 11 noiembrie 1918, circa două milioane de soldaţi americani erau prezenţi în Hexagon. Contextul istoric ar trebui reamintit: Rusia capitulase pe frontul de Est şi semnarea tratatului de la Brest-Litowsk – martie 1918 – schimba raportul de forţe, în favoarea Germaniei. Franţa fusese umilită la Sedan. De altfel, numărul francezilor morţi sau răniţi în perioada 1914-1918 este cel mai mare, în raport cu populaţia: unul din patru francezi, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 27 de ani, a pierit. La intrarea în război, americanii luptau alături de aliaţi, nefiind integraţi, dar în martie 1918 John Pershing va accepta plasarea trupelor sale sub comanda unică a mareşalului francez Ferdinand Foch. După încheierea războiului, la 14 iulie 1919, Franţa victorioasă celebra izbânda sa, la doar câteva zile după semnarea tratatului de la Versailles.
Fără aliaţi puternici, Franţa ar fi pierdut războiul. O acoladă. Decizia guvernului Brătianu – luată în acord cu regele Ferdinand, ratificată de consiliul de coroană – de a intra în război, în august 1916, împotriva Puterilor Centrale, poate să pară astăzi perfect fundamentată. Dar a declara război Austro-Ungariei şi implicit Germaniei, însemna o mare imprudenţă. Antanta – îndeosebi Franţa, marele reper cultural al elitei româneşti – va câştiga războiul, dar nu fiindcă Brătianu a gândit impecabil în 1916, ci fiindcă aşa a decis istoria în 1918. Desigur, decisiv rămâne până la urmă faptul că s-a tras cartea câştigătoare. A urmat redesenarea frontierelor în Europa de Sud-Est – lucru ştiut – şi anul viitor – 2018 – ar urma să fie anul re-întregirii românilor în idealul unităţii lor. În fine, la 14 iulie 1994, soldaţi germani din Eurocorp participau la defilare, la Paris, iar la 14 iulie 2007, militarii din 27 de ţări europene defilau alături de trupele franceze. Lecţia succintă de istorie a preşedintelui francez, Emmanuel Macron, a fost una şi pentru noi.
