Fost premier al României (17 aprilie 1998 – 13 decembrie 1999) propus de PNŢCD – partid la care deţinea funcţia de secretar general -, după ce fusese vicepreşedinte al Senatului şi vicepreşedinte al Comisiei senatoriale de buget finanţe, universitarul (ASE Bucureşti) Radu Vasile a avut o ieşire din mandat „de poveste”, pe care o relatează la o manieră savuroasă, în cartea sa „Cursă pe contrasens” (Ed. Humanitas 2002). Emil Constantinescu, oferta Convenţiei Democratice, şi o parte din PNŢCD, grupul Galben-Opriş, aveau de rezolvat în 1999 o problemă personală cu Radu Vasile, în general un premier volubil, dar lipsit completamente de dibăcie politică. Pentru a-şi atinge ţelul, „echipa anti-Vasile” a recurs la o cascadă de lovituri antidemocratice, (presiuni imense de culise, decizii şi afirmaţii care se contraziceau de la o oră la alta, trocuri politice), într-un dispreţ total pentru opinia publică. Totul culminând cu depunerea demisiei de către miniştrii ţărănişti şi liberali, la 13 decembrie 1999, la Cotroceni şi nu la Secretariatul General al Guvernului. Gestul acestora se pare că nu a fost uitat. Încât, orice prim-ministru poate trăi, de atunci, sub teroarea miniştrilor săi. La rândul său, Radu Vasile, care negociase de unul singur cu Miron Cosma la Cozia, atunci când democraţia se mai ţinea într-un fir de păr, iar sondajele spuneau că românilor le-a venit lehamite de democraţie, nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să invoce o inexistentă acordare a tranşei a doua de către FMI, şi o declaraţie „pro-Vasile” a lui Tony Blair, baricadându-se la Palatul Victoria. Apelul la Parlament s-a dovedit inoperant. În cele din urmă icoanele sale făcătoare de minuni l-au luminat şi bâlciul s-a terminat. Fiindcă a fost un bâlci, în toată regula, de ţinut minte. Surprinzătoare a fost unanimitatea cu care Emil Constantinescu şi grupul potenţat de tandemul Galben-Opriş vroiau să-l înlăture. Un infarct l-a trimis în spital, pe Radu Vasile, dar chiar în acele zile se încerca „specularea articolului din Constituţie” care vorbea de indisponibilitatea prim-ministrului. Radu Vasile povesteşte în cartea sa: „În politică există două feluri de greşeli: cele din care poţi face cu duiumul, pentru că trec fără să lase semne, şi cele din care e îndeajuns să faci una pentru a fi terminat”. În seara zilei de 13 decembrie Radu Vasile a ieşit pe postul naţional de televiziune, pentru a afirma că „avem de a face cu o lovitură de forţă, neconstituţională şi nedemocratică, o măsură abuzivă fără temei legal”. Peste câteva ore Emil Constantinescu declara la televiziune că Radu Vasile fusese revocat, din funcţia de prim-ministru, Alexandru Athanasiu fiind numit interimar. Subtilă mişcarea, numai că Radu Vasile nu îşi dădea demisia. De afară, din exterior, semnale erau nefavorabile: decretele preşedintelui nu conveneau, şi de dorit ar fi fost totuşi demisia lui Radu Vasile, care căpătase acum sprijinul opoziţiei. România neverosimilă. A început o târguială greţoasă, cu Radu Vasile, care sintetizată, stipula: anularea decretului de revocare; preşedinţia Senatului în locul lui Petre Roman; funcţia de secretar general al PNŢCD, preluată între timp de Dudu Ionescu; posibilitatea de a candida la preşedinţia PNŢCD, retrasă de BCCC în momentul în care refuzase decizia partidului şi fusese exclus din partid. Toate acestea erau anunţate de către Ion Diaconescu la televizor. Eram în data de 14 decembrie 1999. Abia pe 17 decembrie Radu Vasile îşi va da demisia, înmânată lui Petrică Peiu, spre a fi dusă la Cotroceni. Pe 27 decembrie 1999 BCCC al PNŢCD îl excludea din partid, după ce îl repusese în drepturi, fiindcă venea Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene, în ţară. Toţi mazilitorii săi vor fi măturaţi cu o lovitură de boomerang, ceva mai târziu. Când PNŢCD nu va mai intra în Parlament. Fireşte, adevărul nu e niciodată pur şi aproape niciodată simplu. Ipocriţii de astăzi l-au făcut pe Caţavencu să pară un diletant. România nu e doar o ţară, e un destin, spunea cu amărăciune, cândva, Octavian Paler. Tot el spunând că eretici sunt toţi cei de gândesc altfel decât „noi” (Tratat asupra ereziei secolul XVI).
