Viaţa rezumată într-o scrisoare testament

0
79

Dincolo de magnitudinea şocului produs de evenimentul tulburător la nivelul comunităţii noastre, care l-a avut protagonist pe Nelu Gruia (55 de ani), fost poliţist, şef al B.A.E.S.T. din cadrul IPJ Dolj, apoi director la AJVPS Dolj, confuziile de tot felul persistă. De ce a făcut-o? Cum a fost posibil aşa ceva? Curmarea existenţei sale, uciderea soţiei şi încercarea uciderii fiicei sale, incapacitatea suportării până la capăt a calvarului existenţial nu sunt mărturia unei lucidităţi şi nici a unei sensibilităţi exacerbate, ci, mai degrabă, expresia frustrării. Povestea, oricum, rămâne nedecriptată în zonele ei intime. Nelu Gruia, spun cei care l-au cunoscut îndeaproape, nu era comunicativ din cale-afară, nu se confesa în orice împrejurare, dar nici nu refuza dialogul necesar, în colectivitatea în care lucra. Trăia o dramă interiorizată de mai mulţi ani, pe care o pusese probabil pe seama condiţiei umane, în temeiul căreia se considera nefericit. O nefericire alimentată insidios, lăturalnic, aptă pentru geneza urii. Bucuriile vieţii îi fuseseră alungate, prin degradarea relaţiei cu fosta soţie, Angela Carmen, profesoară de Limba română, care îi devenise “un duşman ce trebuia învins”. Scrisoarea testament lăsată în livingul în care se produce crima şi apoi sinuciderea lămureşte doar parţial lucrurile. E mult prea concisă. Insuficientă pentru rezumatul unei vieţi cu toate momentele ei. Un gest ca acesta se pregăteşte îndelung în adâncurile tăcute ale inimii. A începe să-l gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru de iminenţa lui. Am lecturat explicaţia facilă a unui psiholog. Subconştiemntul, dacă admitem această bizară diviziune a conştiinţei, nu este o zonă de o extraordinară mobilitate, ci o masă amorfă, rece, insensibilă. Zbuciumul sufletesc prelungit, lipsit de alinare, dorinţa de autodistrugere, angoasele de tot felul încarcă subconştientul, decuplându-l de conştient şi, în această stare de atenţie, de extraordinară pasiune, orice este posibil. Nimeni din anturajul lui Nelu Gruia nu are amestec în acest început. Iar a comite un asemenea gest terifiant înseamnă, într-un fel, a mărturisi că era depăşit de viaţă, că nu-i mai găsea rostul şi “nu merita trăită”. Dar atât. Nimic original. Judecată simplă şi provocatoare. Nu credem că Nelu Gruia căuta multe explicaţii la impasul conjugal la care ajunsese, în care avea, poate, şi propria vinovăţie. Niciodată deplin asumată. Putem admite că era tulburat de supărările familiale, de faptul că nu găseşte în partenerul de viaţă, Angela Carmen, reazemul psihic necesar, dimpotrivă, că investiţia de încredere în propria fiică, Ruxandra, altminteri trimisă la studii în Elveţia, i se părea un eşec. Şi atunci, convins că altă cale nu mai există ori că nu mai are forţa lăuntrică să o caute, procedează cum de multă vreme gândise, acţionând la nivelul impulsurilor tenebroase: îşi împuşcă mortal soţia, îşi răneşte grav fiica şi apoi se sinucide. Altfel spus, în măsura în care greşeşte, nu o face decât împotriva sa. Dar şi aşa raţionamentul se încurcă. Singurul membru al familiei sale înconjurat de toată afecţiunea paternă rămăsese fiul său, Andrei (22 de ani), surdo-mut, căruia îi lasă toată agoniseala vieţii. A trăi, fireşte, nu e niciodată lucru uşor. Toată tragedia are multe cauze şi, în general, cele mai aparente nu sunt şi cele mai exacte. Criza fusese provocată de ceva incontrolabil. Acest joc mortal, care duce de la luciditatea în faţa existenţei la evaziunea în afara lumii, rămâne imposibil de înţeles de cei din afara familiei. Sentimentul absurdului nu este decât divorţul dintre Nelu Gruia şi familia sa, dintre actor şi decorul său. Şi toate detaliile nu contribuie decât la a încurca şi mai mult lucrurile. Nelu Gruia devenise prizonierul unui raţionament absurd. Şi într-o zi abdică de la ceea ce avea mai scump. Revolta sa nu este pură, nici laşă, cât pur şi simplu consternantă.