Vladimir Tismăneanu stăruie în a ne convinge că, de fapt, paradoxal, opera sa de căpătâi rămâne „Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” pe care l-a coordonat. Sau, altfel spus, lucrarea de referinţă care i-a conferit o notorietate similară cu a lui Francois Furet, deşi acesta din urmă încheiase, din anii ’50, cu adeziunea comunistă, niciodată uitată de fostul preşedinte francez, Francois Mitterrand. Şi ne spune aşa Vladimir Tismăneanu, pe blogul personal: „Citesc cu enorm interes ce scria ambasadorul SUA despre condamnarea comunismului şi despre propriile mele opinii reflectate în întâlnirea cu ambasadorul Nicholas Taubman, care a avut loc curând, după şedinţa celor două camere ale Parlamentului”. În privinţa condamnării comunismului din România lucrurile sunt clare şi nimeni nu se mai hazardează să le dezgroape, cu excepţia populaţiei, atunci când este chestionată, dezamăgită de ceea ce trăieşte. Că Vladimir Tismăneanu, în calitatea de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare al Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), excede prerogativele funcţiei publice şi face cu totul altceva, adică un soi de propagandă anti-stânga, este ceva în neregulă. Cum este, de fapt, însuşi statutul său. Şi aici uimirea lui Vasile Ernu, despre câţi oameni de dreapta a livrat PCR, este chiar îndreptăţită, meritând luată în seamă. Să ne lămurim mai concret. În cartea recentă a istoricului Gheorghe Buzatu, „Nicolae Ceauşescu. Biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia” (Opera Omnia – Tipo Moldova, 2011), la pagina 313, găsim Referatul privind cererea de reîncadrare în partid a lui Leonte Tismăneanu, a Comisiei Controlului de Partid al CC al PMR, din 28 ianuarie 1964. Exclus din partid în 1960, de către
organizaţia de bază a Editurii Politice, pentru „abateri grave …”, a fost reprimit, după ce s-a constatat că „a depus eforturi pentru reabilitarea sa şi a tras învăţămintele corespunzătoare din măsurile luate faţă de el, de către partid”. Până aici lucrurile sunt clare. După 1948, când revenise în ţară de la Moscova, Leonte Tismăneanu muncise în aparatul CC al PMR, la Direcţia Propagandă şi Agitaţie, iar din 1952, devenise director adjunct al Editurii Politice şi şef al catedrei de marxism la Universitatea „C.I. Parhon”. A fost şi şef al catedrei de marxism la Şcoala de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”, iar la înfiinţarea revistei „Probleme ale păcii şi socialismului”, un scurt timp a fost reprezentantul partidului în colectivul redacţional. Aparent, lucruri mai mult sau mai puţin ştiute, inclusiv de ambasadorul american, Nicholas Taubman. Vladimir Tismnăneanu îl consideră, pe bună dreptate, pe Mihai Roller un posedat ideologic. „Maniac al purităţii ideologice, obsedat de întărirea vigilenţei pe frontul istoric, un impostor propulsat în fruntea lumii academice româneşti, Roller a fost, ca şi Trofim Lâsenko, în biologia sovietică, un şarlatan”. Istoricii români tremurau de groaza lui Roller şi a ciracilor săi. Măştile noi ale stalinismului românesc cereau noi politruci, noi lachei. Dar pe cine găsim în componenţa Consiliului Ştiinţific al Institului de Istorie al Partidului, din 30 iulie 1954, potrivit unei anexe redate de profesorul universitar dr. Gheorghe Buzatu? Să enumerăm pe câţiva: C Pârvulescu – director, M. Roller – director-adjunct, Silviu Brucan – redactor-şef adjunct la „Scânteia”, şi, cu voia domnului Vladimit Tismăneanu, ultimul pe listă, poziţia 22, Leonte Tismăneanu, director-adjunct al editurii pentru literatura politică. L-am citit cu interes pe profesorul Vladimir Tismăneanu, în cărţile publicate. Ceea ce face de la o vreme este intolerabil, deşi cuvântul nu este cel mai potrivit şi, într-o împrejurare, ne înştiinţase că „nu are nici o inhibare” în a-şi condamna propriul părinte. Contra-cost sau doar etic? Deplin educativ.
