„Lumea e aşa cum este şi ca dânsa suntem noi”, glăsuia, sentenţios în intimitatea pesimismului său funciar şi ca atare asumat, Eminescu: un vers, faimos, intrat ireversibil în memoria noastră în chipul unei apoftegme nu atât schopenhuariane, cât în rezonanţă cu cinismul filosofiei post-socratice, definind, în esenţă, condiţia umană în contextul unei lumi ce se refuză subiectului ei considerat tare. Îmi evocă adevărul, cinic, fireşte, al acestei axiome lirice eminesciene reproşul, nu o dată acid, pe care mi-l aduc unii familiari dar şi câţiva dintre cunoscuţi, mai vechi ori mai noi: incapacitatea de a mă mai regăsi în lumea prezentă. O lume, pe dos,, aşa cum o descriam, cu ani în urmă, într-o rubrică titrată întocmai.
Îmi recunosc, fireşte, inadecvarea. Mai mult, dereglările, masive şi funeste, derapajele şi deraierile de la convenţii ce-au dat, totuşi, un reazem de stabilitate istoriei acestei lumi au atins, îmi pare, în ultima vreme, zone ale unei lipse de măsură într-atât încât nu mai rezistă nicio probă a logicii elementare: nici certitudinea lui 2+2 (de care vorbea, cu o ironie tragică Nicolae Steinhardt), nici identitatea culorilor, din moment ce negrul e… alb. Îndeosebi atunci când el e dictat, de Fratele Cel Mare, ipostaziat, cum o fi, în Unchiul Sam ori în Babuşka Ivan. Un unchi, Sam sau mai convingător John Smith, protagonistul orwellian din celebra sa utopie neagră 1984.
Un argument în plus – al răsturnării, ca metaforă a „dosului” – ni-l oferă cu o generozitate încă mai intrigantă instabilităţile geopolitice, sociale, etice şi psihologice chiar în care trăim. Pacea, atât de des şi orgolios invocată şi slăvită, nu prea există: războaie sunt pretutindeni în lume şi e suficientă o ocheadă pe o hartă haşurată cu conflicte deschise ca să ne punem mâinile în cap, atunci când altceva mai bun nu prea avem de făcut.
Sedus şi, ulterior, înrobit de spectrul secularizării, omul, modern, în sensul spinozian şi nietzschean al termenului, e, azi, orfan de zei Şi de dumnezeire, în pofida ardorii cu care e decretată şi afişată credinţa, ori tocmai din cauza riscului pe care tentaţia ideologizării ei, după decesul celor pretins umaniste.
Jandarmul există, oricât nu ne-am dori şi oricât am refuza să acredităm o teză de esenţă conspiraţionistă. Libertatea însăşi poartă, cu o discreţie cârtitoare, un zălog al iluziei. Există, în natura umană, un elan al distrugerii, pare-se mai puternic şi mai activ decât cel al construcţiei. Că actul demolator îl priveşte pe celălalt, această pretenţie ignoră tocmai elementara dialectică a alterităţii. Căci celălalt sunt eu (o intuise zănaticul Rimbaud) nu mai are nicio relevanţă pentru cine se lasă prins irepresibil în cercul vicios al gâlcevii şi al confruntării cu orice preţ. Cineva, un gânditor vestic contrar modei şi modelor, avertizează că înţelepţii atenieni îşi fixaseră ca ţel suprem deprinderea normelor din natura pe care o contemplau în acest sens. Cu ştiinţa, modernă, cum altfel, cu Descartes şi Bacon, condiţia omului ca subiect – al propriei istoriei – s-a inversat: pe dos, adică, faţă de grecii sapienţiali. Natura nu trebuie imitată, ci studiată spre a-i sustrage legităţile şi a o supune. Aserţiune în care cine nu recunoaşte elanurile lozincarde ale mai tuturor instanţelor imperiale şi actanţelor dictatoriale din ultimele patru secole?
Quo vadis, Domine? – se spune că îl interoga Sf. Petru, fugind din şi de Roma, pe Iisus care i se arătase pe cărare. Parabola evanghelică îşi are sensul ei supra-textual de o actualitate imensă. Şi poate că nu „Înapoi, pe Cruce” e soluţia mântuitoare, ci măcar înapoi la nişte reguli, ale Naturii încă de salvat, şi la cumpătarea aceea din care tradiţia orală, plină de înţelepciune, ne mai oferă, încă, atâtea exemple, ca punţi salvatoare.
