Addio Presidente, grazie Giorgio Napolitano!

1
139

La venerabila vârstă nonagenară, Giorgio Napolitano a părăsit ieri Palatul Quirinale, după ce şi-a înaintat oficial demisia celor două camere ale Parlamentului italian. A onorat cel mai lung mandat al unui preşedinte italian, de nouă ani, după ce în 2013, la data scadentă a celor şapte constituţionali, cele două camere i-au conces, prin vot, continuarea înaltei demnităţi în contextul crizei economice şi politice a ţării sale şi Europei. Peste scurt timp va împlini 90 de ani, fiind cel mai în vârstă dintre toţi predecesorii săi şi, totodată, dintre toţi şefii de stat şi de guvern de pe bătrânul continent.

Nimic neobişnuit într-o democraţie normală. O normalitate care, în cazul lui Giorgio Napolitano, nu-i lipsită de elemente oarecum surprinzătoare, dificil de înţeles mai ales pentru noi românii. Iată-le, aceste elemente, într-o ordine aleatorie.

Născut la Napoli, în 1925, într-o familie de avocaţi liberali, şi-a făcut studiile gimnaziale în oraşul natal, pe cele liceale la Padova, licenţiindu-se în drept la prestigioasa Universitate napolitană Federico II; student e înscris într-un grup fascist, colaborând cu săptămânalul „IX maggio” susţinând cronica teatrală; pasionat de literatură şi de teatru, se împrieteneşte cu viitoare mari personalităţi (printre care marele regizor Francesco Rosi, decedat în urmă cu câteva zile şi la catafalcul căruia şi-a prezentat un emoţionant omagiu), migrând pe perioada războiului spre frontul Rezistenţei antifasciste şi înscriindu-se, în 1944, în partidul comuniştilor unde va activa până în 1992, când are loc reformarea social-democratică a PCI.

Timp de o jumătate de secol aşadar, Napolitani, ca mulţi alţi compatrioţi ai săi nu mai puţin celebri, a militat sub drapelul roşu, fiind ales deputat din 1953 până în 1996, ocupând înalte funcţii în partid şi fiind în mai multe rânduri preşedintele Camerei Deputaţilor, apoi europarlamentar. O biografie, a sa, care acasă, la noi, ar fi fost supusă celor mai acerbe critici, dar în Italia – şi în Europa -, Napolitano a fost constant apreciat, onorat, fiind primul comunist italian invitat în două rânduri să ţină prelegeri la prestigioase universităţi din SUA. S-a bucurat de prietenia lui Kissinger, dar şi a lui Carter, a lui Bush Jr şi, recent, a lui Obama, care, la Roma şi la Washington, l-a definit drept un mare om politic al epocii.

Însă, spre a urma calea unei comparaţii cu mediul nostru politic, câteva detalii, dar în care se disimulează o distanţă istorică, mi se pare în sine relevante. Întâi, Giorgio Napolitano a anunţat alaltăieri intenţia prezentării demisiei, în cadrul unei întâlniri cu copii de la o grădiniţă din Roma. La întrebarea unei fetiţe ce simte la plecarea de la Palatul Quirinale, a răspuns cu o neobişnuită simplitate: „Abia aştept să mă întorc acasă”, adăugând că are sentimentul unei eliberări ca dintr-o „închisoare”, nu fiindcă Palatul ar reprezenta aşa ceva, ci datorită multiplelor condiţionări la care demnitatea în stat l-a supus.

Apoi, ieri, plecarea sa de la Quirinale s-a făcut într-o manieră deloc spectaculoasă, cu o scurtă ceremonie în care s-a despărţit de funcţionari, după care o maşină escortată l-a condus cei câţiva zeci de metri până la locuinţa sa: aceeaşi pe care o are de decenii, pe o stradă obişnuită, cu vecini obişnuiţi care i-au ieşit în întâmpinare salutându-l şi urându-i un bun-venit cu o sinceritate absolută. Senator pe viaţă, de două decenii, ar fi avut şi aşa privilegiul unei „vile”, el a preferat însă revenirea în apartamentul în care a trăit în sânul familiei. N-a fost nici măcar la cârciumă, cu amicii, neîndoielnic mulţi şi, mai ales, personalităţi culturale de prim rang, cu care oricum a păstrat o relaţie firească, dincolo de cutume instituţionale.

Cine îi va urma? E deja un fel de test pentru publicul larg italian, pentru formaţiunile politice într-o confruntare deja în act, ca şi mai ales pentru media ce se întrec în pronosticuri care mai de care mai spectaculoase. Un pic ca la scrutinul papal, procesul electiv prevăzut de Constituţie impune norme precise: în cincisprezece zile scadente de ieri, cele două camere se vor reuni în jurul a unor figuri propuse de partide ori de coaliţii, urmând să aibă loc trei tururi de scrutin, întâiul reclamând două treimi din voturi, apoi, la al doilea jumătate plus unu din voturi şi, în ultimă, instanţă, o majoritate simplă.

Până atunci, Pietro Grasso, preşedintele Senatului şi ex-şef antimafia, va suplini înalta demnitate de stat.

Parafrazând titlul unei spumoase şi recente comedii cinematografice, putem şi noi spune, la o despărţire într-o normalitate la care încă visăm: Addio, Presidente, grazie Presidente!

1 COMENTARIU

Comments are closed.