30 de ani de la căderea lui Nicolae Ceauşescu!

0
208

Cum ne-au trebuit decenii, ca să definim corect actul de la 23 august 1944, deformându-l cu sânge rece în zeci de pelicule şi sute de cărţi, printr-o colecţie de clişee prăfuite, nici în privinţa celor petrecute în decembrie 1989 nu avem, deocamdată, un consens, unii numind „Revoluţia din decembrie”, alţii „Revolta spontană”, şi deloc puţini la număr „Lovitură de stat”. Pentru ca mai nou, am văzut la jurnalistul Ion Cristoiu, împrumutând titlul unei cărţi recent tipărite la Paris, a scriitorului Radu Portocală, autorul eseului „Vagul asurzitor”, despre Emmanuel Macron, lansat anul trecut, „Căderea lui Ceauşescu”. O lovitură de stat, o conspiraţie militară, o răsturnare pusă la cale de KGB sau de alte puteri străine, acestea sunt teme cu şanse să bată piaţa. Numai că multe din paginile scrise de occidentali, despre România lui Decembrie 89, constituie simplă maculatură. Acum, după 30 de ani, de la acele zile „astrale” ale ţării, când avem revoluţionari cu patalama, morţi, răniţi, oraşe martir, când unii dintre noi au trăit acele momente, a crede altceva decât ceea ce am văzut nu e deloc simplu. Actuala Piaţă a Prefecturii din Craiova nu s-a umplut la refuz, în ziua de 22 decembrie 1989, în urma mesajelor pe Facebook. Lumea n-a ieşit în stradă, convocată, ci fiindcă viaţa se degradase dincolo de limita suportabilului. A existat şi o propagandă deşănţată, încărcată de fake news-uri, în media maghiară şi iugoslavă, care a alimentat media occidentală. Multora dintre intelectualii epocii nu le-a plăcut, din motive subînţelese, deloc teza lui Adam Michnick („Mărturisirile unui dizident convertit” – Polirom 2009) că „distrugerea ideatică a comunismului a fost opera comuniştilor revoltaţi”, că „această biserică putea fi zdrobită din interior de eretici, niciodată de cei de altă credinţă”. Nu le-a plăcut nici „Scrisoarea către prietenii mei” a filozofului Gaşpar Mikloş Tamaş, publicată la începutul anului 2001, de Dilema. G. M. Tamaş nu este omul care să aibă mereu dreptate, dar nu este nici cel care se înşală mereu. Iar problema pe care a surprins-o cel mai bine, respectiv cea a Revoluţiei române, şi implicit a mitului revoluţionar, de pe urma căruia România ar fi avut doar de câştigat, în lipsa căruia pierderile au fost lente dar constante, este corectă. „Tocmai în legătură cu acest aspect, noncomformista intelectualitate română a reuşit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecinţele politice (într-adevăr neplăcute) ale revoluţiei, a-ţi convins o lume întreagă că Revoluţia nici nu a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinaţie, de o înşelătorie, de o jonglerie, reuşind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative, să escamotaţi cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluţiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos. În 1789, nici la Paris n-a fost altfel, la Bastille abia dacă au fost găsiţi câţiva deţinuţi, cu toate acestea, instinctul politico-istoric al poporului francez nu permite să fie şterpelită quatorze juillet”. Indiscutabil România nouă şi-a pierdut o formă de legitimare inestimabilă. Dacă există însă ceva care anulează parţial orice raţionament coerent, inclusiv moştenirea economică cu zero datorii externe, este însă „Procesul lui Elena şi Nicolae Ceauşescu”. Unul penibil. Sigur legalitatea nu a fost niciodată punctul forte al revoluţiilor. Nici o revoluţie nu se desfăşoară pe o rigoare juridică. Nici o execuţie în vremuri fierbinţi nu respectă procedee geometrice. Pe de altă parte, nu putem reconstitui ura noastră de atunci, euforia prăbuşirii regimului. Execuţia a fost indiscutabil un tiranicid şi nimic altceva, toată mascarada durând o oră, şi deliberarea… 10 minute „că aşa erau vremurile”, cum s-a exprimat joi seara generalul Dan Voinea, la Antena 3, cel care a confecţionat acuzarea în procesul soţilor Ceauşescu. Gelu Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu nu i-au însoţit „ca observatori” pe membrii completului de judecată, ci au „condus” procesul. Pe plan revoluţionar, preluarea puterii din mâinile soţilor Ceauşescu a fost o necesitate. La nivelul mentalului colectiv însă, cacealmaua de la Târgovişte avea să lase profunde repercursiuni. A fost pierdută şansa de a începe o altă eră. Şi i s-a dat o şansă extraordinară lui Nicolae Ceauşescu de a fi recuperat ca martir. Florile depuse, şi în zilele noastre, pe mormântul lui sunt rezultatul acelei mascarade, de care vorbeam, fiindcă totul a sunat ca o răzbunare personală. Existau şi alte variante, mai puţin rele, decât cea aleasă prin vot individual şi secret, a conducerii revoluţionare de la Palat. Ce vom sărbători anul acesta la 22 decembrie, chiar dacă se împlinesc 30 de ani, de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, rămâne neclar.