Avertizam în ziarul de luni, scriind mai înainte de aflarea rezultatelor, că nu era, nici măcar post-festum, „momentul potrivit pentru cine ştie ce analize umplute cu savantlâcuri simandicos-elitiste, cu atât mai mult cu cât campania în sine a fost una amorţită, fiindcă au lipsit confruntările faţă în faţă – şi mai ales cele faţă în faţă cu electoratul viu, nu cel telematic – preferinţele rămânând tot acuzaţiile reciproc… avantajoase, cu nu puţine elucubraţii scandaloase şi cu trimiteri la `mititica’”.
Cum mă aşteptam, un astfel de avertisment s.a. dovedit pură iluzie. Dimpotrivă, şi acum efuziunile „analiste” sufocă media, nelipsind nici obişnuitele şuete disimulate în discursuri cu pretenţii axiomatice. Jurnalişti egocentrici, mai toţi în veşminte de guru, acoperind cu întrebări insistente chiar şi răspunsurile interlocutorilor, ipoteze fanteziste bazate pe „surse” mai totdeauna îndoielnice, politicieni cu darul limbuţiei otrăvite, toate acestea alimentează acelaşi climat al scandalului dorit cu orice preţ.
Cât priveşte rezultatele, străvechiul adagiu vae victis se cuvine automat şi cu suportul unei estimări lucide şi raţionale a scorului obţinut de câştigători corelat, dacă nu chiar substituit, cu opusul său: vae vincitoris. Place ori nu, există în limitele logicii elementare riscul beţiei victoriei, precedând ori generând şi beţia Puterii: mărul (ispititor din geneza biblică!) e cu atât mai otrăvitor cu cât e mai prezentă ispita plăcerii.
Or, starea de crize aglutinante în care ne aflăm, al cărei simptom evident rămâne slaba prezenţă la urne, impune mai curând nevoia avertizării câştigătorilor. Astfel, prefer enunţul vai de învingători, gândindu-mă la întinderea orizontului de aşteptări ale unor alegători care, votanţi şi absenţi deopotrivă, par a-şi fi pierdut răbdarea sancţionând joaca de-a politica devenită o cutumă pe culoarele ori în cabinetele somptuos mobilate şi bine încălzite de prin palate.
Mărturisesc că, departe de a mă bucura de eşecul PNL, consider că riscurile la care s-a expus ar trebui să dea de gândit tuturor actorilor politicii, inclusiv – ori mai ales – câştigătorilor scrutinului. Argumentul e cât se poate de simplu în ecuaţia legitimării unei democraţii mature şi solide: fără o opoziţie forte şi egal responsabilă cu Puterea, aceasta din urmă cade uşor în capcanele unui autism al deciziilor luate de pe poziţii de forţă din care nu lipseşte, cum se ştie, morbul revanşei.
Vântul răzbunărilor, en gros ori individualizate, staţionat strategic deocamdată la nivelul unor brize discursive plăpânde, nu poate fi decât cea mai greşită cale spre ieşirea din labirintul crizelor. Iar resentimentele nu lipsesc, în ciuda unor atitudini deocamdată într-un areal al unei pacificări căreia tocmai mulţi dintre actanţii belicoşi ai media – o Putere în Stat deseori mai deşănţată şi mai iresponsabilă decât toate celelalte – îi surpă temeliile încă din faza de proiect.
Şi tocmai fiindcă nu trebuie să ne bucure condiţia uşor precară a principalei forţe a Opoziţiei ivite din alegeri, mă îngrijorează reacţia de diletantism survenită în aceste ultime ceasuri de după închiderea urnelor. Nu evoc erorile, reale ori posibile, ce-au cauzat înfrângerea, nu e treaba mea, însă mai importante mi se par acum soluţiile de salvare. Iar acestea nu indică, dincolo de nişte demisii în ordinea firescului, căi susceptibile să alimenteze speranţa unei revigorări urgente, astfel încât mecanismul unei democraţii productive în planul vieţii sociale să fie asigurat din start.
Ca o notă din start discordantă, specifică modelului de politician jucător, etalată deja în ştiutul arpegiu folcloristic cu atestat băsist, un proaspăt parlamentar urcat pe „corabia” fostului condotier de ţară, decreta că formaţia lor minusculă reprezintă unica Opoziţie la guvernarea ce se va instala.
Aşadar, dincolo de starea de interimat a conducerii PNL, cu siguranţă greu de ocolit, ceea ce mi se pare cu adevărat esenţial, dacă nu cumva crucial, este soluţia pe care o sugeram într-un articol din 8 decembrie, în care pledam pentru alegeri primare în interiorul fiecărei formaţiuni politice. S-ar evita, în acest fel, situaţiile perdante generate de numiri centriste, cu finalităţi denaturate de jocuri de interese şi de subiectivisme inevitabile. Invocam în acel articol practica unor partide din ţări occidentale (Franţa, Italia, Spania) în care, între congrese şi înaintea scrutinelor naţionale, se realizează alegeri primare, dând posibilitatea bazei unui partid – şi chiar simpatizanţilor ori unor entităţi neutre – să-i indice pe aceia consideraţi demni de o performanţă mai bună şi cu un suport de credibilitate neîndoielnică.
Întrebarea este dacă partidul liberal, al Brătienilor, dar şi al celor care, în primele luni ale lui 1990, l-au recreat din cenuşa istoriei, va găsi disponibilitatea unui atare demers, în preambulul congresului deja anunţat.
