Cine a adus minerii?

0
199

mineri-bucuresti_2015061507Nu există, indiferent de calmul analitic, discuţie mai partizană, mai dezagreabilă, mai… oribilă, mai neclară decât cea despre mineriadele de acum cunoscute, care ne-au marcat nefast istoria apropiată. Ieri, fostul lider al minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, a fost audiat la Parchetul de pe lângă ICCJ, de procurorii militari, care i-au adus la cunoştiinţă calitatea de inculpat, pentru rolul avut la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Fostul vice prim-ministru Gelu Voican Voiculescu fusese audiat miercuri şi inculpat pentru infracţiuni contra umanităţii. În dosarul „Mineriadei” – redeschis – mai sunt cercetaţi fostul preşedinte, Ion Iliescu, fostul premier, Petre Roman, fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, fostul prim vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale (FSN) Nicolae Dumitru, gen. (r) Mugurel Cristian Florescu, fost adjunct al procurorului general al României şi şef al direcţiei procuraturilor militare. Audiaţi ca martori au fost şi Andrei Pleşu, fost ministru al Culturii, în guvernul Petre Roman, dar şi fostul secretar de stat Adrian Sîrbu, patronul de mai târziu al Pro Tv. Discutăm aşadar despre lucruri care s-au petrecut acum aproape 27 de ani. Am avut, de-a lungul timpului, prea multe convingeri şi prea puţine dovezi, prea multe răspunsuri gata făcute, ca să mai căutăm răspunsurile adevărate. Dintre răspunsurile gata făcute, două s-au propagat cu deosebire, afectând reflecţia lucidă, amândouă cu partizani intratabili, amândouă cultivând reducţionismul contondent. Pentru Opoziţia „de atunci”, minerii au fost aduşi de Ion Iliescu. Argumentul esenţial: apelul din seara zilei de 13 iunie 1990 către populaţie şi mulţumirile finale. Minerii – potrivit Puterii – au năvălit în Capitală, mânaţi de un instinct arhaic al dreptăţii, de o îngrijorare spontană pentru soarta tinerei noastre democraţii. În plină desfăşurare a Campionatului mondial de fotbal, găzduit de Italia, presa din Peninsulă acorda spaţii mai generoase „minatorilor” decât bunelor rezultate ale echipei naţionale de fotbal a României. E de luat în seamă faptul că ambele tabere acceptă ideea că minerii erau infiltraţi şi printre ei se aflau agenţi ai miliţiei şi ai securităţii, care ştiau adrese şi puteau manipula mulţimile. Opoziţia de atunci, pretindea că infiltraţii erau mandataţi de putere, în vreme ce aceasta din urmă a respins mereu… insinuarea. S-a scris mult despre mineriade, nu numai în presa cotidiană, dar au apărut şi cărţi bine documentate şi printre acestea lucrarea lui Alin Rus: „Mineriadele – Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească” (Ed. Curtea Veche – 2007). Numeroase elemente nuanţează, complică fără a suspenda răspunsurile. Ocuparea Pieţei Universităţii în 22 aprilie 1990, pentru 50 de zile, considerată un act ilegal, a sfârşit într-un derapaj cu consecinţele cunoscute. Sigur, s-a spus, că o populaţie care suportase cu stoicism dictatura comunistă, s-a enervat brusc în faţa unei suite de mitinguri… anti-comuniste. Aplicându-se evenimentelor din 13-15 iunie 1990, standardele şi codurile penale de acum, atunci ele trebuie aplicate întocmai şi împrejurărilor care au precedat lucrurile. Continuarea protestelor din Piaţa Universităţii, după alegerile din 20 mai 1990, care dăduseră un verdict clar, recunoscut de toţi cei care dădeau note de democraţie, rămâne… în discuţie. Andrei Pleşu, cum spuneam audiat ca martor, într-un dialog cu Elena Ştefoi şi Petre Roman, sub titlul „Transformări, inerţii, dezordini” (Ed. Polirom – 2002), mărturisea următoarele: „(…) Au eşuat (n.r. negocierile) din mai multe motive. Eu am simţit atunci – cum spuneam – că nu vor dialog nici unii nici alţii” (…)”. „Ce se poate spune schematic e totuşi următorul lucru, că într-un fel guvernul a legitimat, prin comportamentul său mineriada din 1990 (…) şi că opoziţia a legitimat în septembrie 1990 cealaltă mineriadă”. De altfel, instituţia mineriadei căpătase „legitimitate”, iar în 1999 devenise un instrument de presiune. Într-una din cele mai bune cărţi ale anului trecut „Între mit şi bagatelizare” (Ed. Polirom – 2016, autori Wiliam Totoc, Elena Irina Macovei) se face referire la demonstraţia-maraton din Piaţa Universităţii, îndreptată împotriva puterii de atunci, calificată drept neo-comunistă, precizându-se că, între lozincile scandate seară de seară, apăreau reziduuri preluate din repertoriul naţional ceauşist al Cenaclului Flacăra (Trăiască, trăiască / Moldova, Ardealul şi Ţara Românească) şi citate din cântecele gardiştilor (Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim) Piaţa Universităţii ocupată, fiind declarată „zonă liberă de neocomunism”. Autorii lucrării susţin că incidentele din Piaţa Universităţii i-au inspirat şi pe neo-naziştii germani, care au dezvoltat conceptul de „zonă naţională liberă”.  Manifestaţia legendară marchează nu numai data de naştere a societăţii civile post-comuniste, dar semnalează şi geneza păcatului original al democraţiei de tip românesc. La întrebarea din titlu – cine a adus minerii? – trebuie dat totuşi un răspuns. Tăcerile nu duc decât la un primejdios amalgam.