Notă
Continuăm în acest număr publicarea textului scrisorii pe care jurnalistul italian de notorietate mondială i-a adresat-o colegei, concitadinei şi prietenei sale, Oriana Fallaci, ca răspuns la articolul acesteia, între timp publicat într-o carte („Mânie şi orgoliu”) devenită best-seller în anii care au urmat atacului sângeros de la 11 septembrie 2001.
Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (II)
Ceea ce tocmai se întâmplă e nou. Lumea se schimbă în jurul nostru. Să ne schimbăm prin urmare şi modul nostru de a gândi, modul nostru de a ne afla în lume. E o mare ocazie. Să n-o pierdem: să repunem în discuţie totul, să ne imaginăm un viitor diferit de cel pe care-l aveam înainte de 11 septembrie şi mai ales să nu ne predăm inevitabilităţii nimicului, cu atât mai puţin inevitabilităţii războiului ca instrument de dreptate ori pur şi simplu de răzbunare.
Războaiele sunt toate înfricoşătoare. Moderna rafinare a tehnicilor de distrugere şi de moarte le fac continuu aşa. Să luăm luare aminte bine: dacă suntem dispuşi să combatem războiul actual cu fiece armă pe care-o avem la dispoziţie, inclusiv cu cea atomică, aşa cum propune Secretarul american al Apărării, atunci trebuie să ne aşteptăm că şi inamicii noştri, oricare sunt ei, vor fi şi mai determinaţi să facă la fel încă mai înaintea noastră, să acţioneze fără reguli, fără respectarea vreunui principiu. Dacă violenţei atacului lor la Turnurile Gemene noi răspundem cu o şi mai înfricoşătoare violenţă – acum în Afganistan, apoi în Irak, pe urmă cine şie unde -, violenţei noastre îi va urma în mod necesar una a lor încă şi mai oribilă şi, apoi, o alta a noastră şi aşa mai departe.
De ce nu ne-am opri mai înainte de toate acestea? Am pierdut măsura asupra a ceea ce suntem, sentimentul pe atât de fragil şi de interconectat al lumii în care trăim şi ne amăgim că putem uza o doză, fie şi „inteligentă”, de violenţă spre a pune capăt teribilei violenţe a altora?
Să ne suspendăm amăgirea şi, ca un început, să cerem celor care dintre noi dispun de arme nucleare, arme chimice şi arme bacteriologice – Cu SUA în frunte – să se implice în mod solemn cu toată omenia „să nu le folosească primii, în loc să păstrăm disponibilitatea la aşa ceva”. Ar fi un prim pas într-o nouă direcţie. Nu doar că asta ar oferi celui ce-ar face-o un avantaj moral – în sine o armă importantă pentru viitor –, dar ar putea şi să dezamorseze oroarea teribilă acum activată de reacţia în lanţ a răzbunării.
Zilele acestea am reluat în mână o excelentă carte (păcat că nu e încă tradusă în italiană) a unui vechi prieten, publicată acum doi ani în Germania. Cartea se intitulează Die Kunst, nicht regiert zu werden: ethische Politik von Sokrates bis Mozart („Arta de a fi guvernaţi: etica politică de la Socrate la Mozart”). Autorul e Ekkerhardt Krippendorff care a predat ani mulţi la Bologna înainte de a se întoarce la Universitatea din Berlin. Teza fascinantă a lui Krippendorff e că politica, în expresia sa cea mai nobilă, se naşte din depăşirea răzbunării şi că cultura occidentală îşi are rădăcinile sale cele mai adânci în anumite mituri, precum cel al lui Cain şi cel al Eriniilor, apte anume să amintească omului necesitatea „de a rupe cercul vicios al răzbunării spre a da naştere civilizaţiei”.
Cain îşi ucide fratele, dar Dumnezeu împiedică pe oameni să-l răzbune pe Abel şi, după ce l-a însemnat pe Cain – un semn care e şi o protecţie -, îl condamnă la exil unde întemeiază întâia cetate. Răzbunarea nu e a oamenilor, îl priveşte pe Dumnezeu.
Potrivit lui Krippendorff, teatrul, de la Eschil la Shakespeare, a avut o funcţie determinantă în formarea omului occidental fiindcă prin punerea în scenă a tuturor protagoniştilor unui conflict, fiecare cu punctul său de vedere, cu căinţele şi cu posibilele sale alegeri de a acţiona, teatrul a servit la reflecţia asupra sensului pasiunilor şi asupra inutilităţii violenţei care nu-şi atinge niciodată ţinta.
Cu toate acestea, azi, pe scena lumii, noi, occidentalii, suntem deopotrivă singurii protagonişti şi singurii spectatori şi, astfel, prin televiziunile noastre şi prin ziarele noastre, nu ascultăm propriile raţiuni, nu ne ocupăm decât de oblojirea durerii noastre.
