Aparent, orice discuţie pe tema anticomunismului post-comunist este banală, în zilele noastre, lipsită de orice urmă de interes. Şi, totuşi, consilierul local PDL Dan Cherciu o readuce în actualitate, pe pagina personală de Facebook, printr-o referire la intenţia personală a primarului Antonie Solomon de a acorda diplome de cetăţeni de onoare şi unor foşti primari ai Craiovei din perioada comunistă. Demers cu care Dan Cherciu nu se declară de acord. Dimpotrivă. „Nu am fost privilegiat, dar nici nu am suferit mai mult decât alţii sub comunism. (…) Nu am fost membru de partid, dar nu mi se pare asta un merit în sine. (…) Nu sunt nostalgic al acelor vremuri, dar nici nu mă bucur că cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele i-am trăit sub comunism. Am decis că, dacă nu pot să-i iert pe cei care mi-au irosit tinereţea, pot să-i pedepsesc cu uitarea mea. Se pare că reziduurile comunismului nu se mulţumesc cu asta (…)”. Consilierul local municipal Dan Cherciu lasă, în general, impresia de om inteligent, discret pedant, cu un discurs, de regulă, caustic, dar îngrijit. Faţă de mulţi, dacă nu majoritatea colegilor săi de partid, este „altceva”. Resentimentele sale, deloc de incubaţie recentă, faţă de actualul primar, cu care „îi este ruşine”, îl împing însă spre o logică forţată, dacă nu cumva îndoielnică sau artificială. Fireşte că are dreptul la punctul de vedere exprimat. Numai că, aşa cum înţelegem noi, intenţia primarului Antonie Solomon a vizat o palidă recompensare morală „a statutului administrativ” al foştilor primari ai Craiovei, câţi mai sunt în viaţă, din perioada revolută. Care, şi ei, de pildă Marin Lungu sau Petre Gigea, ca să ne oprim la aceste exemple, au iubit şi iubesc municipiul Craiova, lăsând însemne durabile în urma lor, aşa cum, probabil, îl iubeşte şi consilierul local municipal Dan Cherciu. Şi noi ceilalţi. Convinşi, de pildă, că ştie ce scrie pe basorelieful de la „el Valle de los Caidos”, de lângă Madrid. Şi acum altceva. Anticomunismul a devenit una dintre cele mai comode atitudini intelectuale ale epocii post-comuniste. Pledoaria, altminteri, repetăm, salubră, pe Facebook, induce sentimentul pervers că, în societatea românească, comunismul a rezistat vreme de cinci decenii, cu toate că intelectualii de talent şi oamenii de spirit i-au fost potrivnici. Un ipotetic observator inocent ar avea dreptul să-şi închipuie că ideologii PCR au avut de îndeplinit o sarcină grea, aceea de a face faţă unei pleiade de apărători ireductibili ai tradiţiilor naţionale, ai liberalismului, ai democraţiei creştine şi ai altor curente de gândire, care au în comun demascarea caracterului inuman al totalitarismului. Afirmaţie corectă: Dan Cherciu n-a fost membru al PCR, aşa cum clamează. Poate fi însă consolat, a fost soţia sa, Mihaela, cadru didactic universitar, de bună calitate, dacă ne putem exprima aşa, la Facultatea de Mecanică. Ori, ar fi ciudat să ne reprezentăm ca o comunitate dostoievskiană, formată din adulţi care au trăit, zi de zi, drama sfâşietoare de a fi membrii unui partid sau a avea în familie aşa ceva, pe care îl detestam în adâncul conştiinţei. Trei observaţii în final: lui Dan Cherciu îi repugnă ideea că nişte primari ai Craiovei din perioada comunistă ar putea fi declaraţi „cetăţeni de onoare”. Este opţiunea sa. Printre colegii săi actuali de partid numărul „foştilor” este, realmente, consistent, ca să nu folosim cuvântul „geme”, şi tovărăşia acestora nu-l indispune, după cum se vede. Cât priveşte simbolistica titlului de cetăţean de onoare, pentru semnatarul acestor rânduri, care l-a refuzat (!), după votarea fără abţinere, în Consiliul Local Municipal, a acordării, la propunerea unui consilier local PD, să fim serioşi. Cusurul anticomunismului post-comunist este acela că face economie de conştiinţă printr-un reducţionism etic. Şi nu numai.
Maestre,cum se face ca un subiect asa important cum este coruptia la ICCJ il treci neobservat? Pai se poate? De la d-vstra avem pretentii!
Neavând la dispoziție o platformă a unui ziar local, așa cum are domnul Mircea Canțăr prin Cuvântul Libertății, încerc să-i dau un răspuns aici, fără pretenție de drept la replică, ci doar de o cordială polemică. De la bun început îmi recunosc handicapul de a nu avea în spate vreo experiență editorială sau literară de condei exersat în decenii de comunism și post-comunism, dar îmi asum riscul de a-i răspunde cu instrumentele rudimentare și stângăciile de exprimare ale unei persoane de formație tehnică.
Articolul “Despre anticomunismul post-comunist” dezvoltă pe un spațiu tipografic de câteva ori mai mare față de postarea mea pe Facebook, un raționament care să confirme înțelepciunea populară că “după război, mulți viteji se-arată”, dar bazat pe o premisă falsă, motiv pentru care, conform logicii matematice prin care falsul implică orice, ajunge la concluzia pe care și-o dorește, fără ca interpretarea postării mele să fie cea corectă.
Pentru că mă simt dator să-i întorc complimentul că las impresia de om inteligent, fapt care mă bucură nespus confirmându-mi că joc bine acest rol, îi replic că și dânsul îmi lasă impresia de om cu verticalitate, consecvență, care nu s-a dezis nicio clipă de crezul tinereții sale. Am aceeași apreciere și față de domnul Ion Iliescu, pentru că astăzi a fi consecvent este o rară trăsătură de caracter. Consecvența însă devine o adevărată calitate umană, doar dacă este dublată și de auto-exigență, de puterea de a-ți revizui opinia la momentul la care se dovedește că lucrul în care ai crezut se dovedește eronat și de a-ți recunoaște chiar tardiv greșeala. Nicio clipă postarea mea nu a intenționat să mă pună în lumina unui arhanghel anti-comunist, măcar pentru că am sentimentul ridicolului unei astfel de poziții atâta vreme cât știu în sinea mea că mi-am dorit cravata de pionier, iar soția mea Mirela, multe alte rude sau prieteni au fost membri PCR și niciun moment în acele vremuri nu-i clasificam după un astfel de criteriu de apartenență, ori de ce aș face-o acum?! Nu domnule Canțăr, nu condamn acele vremuri pentru că nimic din trecutul meu de atunci nu m-ar îndreptăți să o fac, nici măcar faptul că la “revoluție” spre deosebire de alții care lucrau ca și mine în clădirea Universității și au decis să fugă care încotro, eu am ales să intru în primul rând al manifestanților care veneau de la Fabrica de Avioane, dar nu m-am socotit “revoluționar” și cu atât mai puțin erou, știind foarte clar că în mintea mea eram îngrijorat nu că se făceau poze și filme de la balcoane sau că militari țineau îndreptate AK-47 către noi, ci că atunci când vor porni tunurile de apă, voi răci în miez de decembrie. Nu am făcut nimic împotriva comunismului, ba s-ar putea chiar să-i fi fost de folos prin ceea ce am făcut atunci, dar tocmai de aceea mi se pare că am cel puțin dreptul de a fi inconsecvent și a recunoaște că am sprijinit prin simpla mea existență amorfă o societate construită pe fundamente greșite, măcar pentru că erau împotriva legilor naturii. Nu pot nega trecutul pentru că acesta include tinerețea mea, iar dacă pomeneam episodul în care luam notițe înfofolit în palton și cu mănuși în mâini în turnul înghețat al Facultății de Electrotehnică, am făcut-o nu pentru că atunci eram conștient de acest supliciu, ci din contră, pentru că eram fericit fiind tânăr înconjurat de prieteni cu care vremurile chiar păreau suportabile. Pentru toate aceste motive, am decis că cea mai corectă poziție acum este să uit, nu să devin procuror post-factum al unui caz în care am fost complice. Sunt de acord că simbolistica complexului monumental de la „el Valle de los Caidos” pe care îl evocați, prin care îți petrec împreună odihna veșnică vechi și ireductibili dușmani, este valabilă și în cazul comuniștilor și anti-comuniștilor români (deși corect în ceea ce mă privește, ar fi de anti-comunism ca ideologie, nu de anti-cei care au fost membri PCR), de aceea , încercați să nu răstălmăciți sensul postării mele: îi rugam doar pe cei care au fost roțile și curelele de transmisie ale acelor vremuri, inclusiv pe dumneavoastră, să ne ajutați să uităm și să privim doar înainte viitorul care aparține exclusiv copiilor noștri și pentru care trecutul și poveștile despre el vor fi simple curiozități, iar asta presupune printre altele, pentru început, să nu decernăm onoare sau excelență greșelilor și greșiților noștri.
Sa spun drept articolul nu poate fi asimilat de publicul larg,sau poate ziarul se adreseaza unor elitisti iar unii dintre noi ne straduim zadarnic sa-i deslusim slova.Noroc ca nu-l mai procuram pe suport de hartie,scutim un banut… Pe vremea de-afara,din buzunare si din suflete,cetatenii Craiovei asteapta cu sufletul la gura ,noii cetateni de onoare.Rugati-l pe Dl.Primar sa nu-l uite pe Tovarasul Basescu,alaturi de ceilalti tovarasi.Am totusi o nedumerire,ati scris articolul in colaborare?Folositi “noi”,pluralul…Pe d-na Cherciu o cheama Mirela.V-ati grabit cand ati scris articolul sau nu l-ati mai corectat?Un ziar se vinde atunci cand isi respecta cititorii si nu li se adreseaza ca unor “presupusi inteligenti”.Toate bune !
Comments are closed.