Când realitatea bate ficţiunea

0
77

Mondo texteDincolo de disputa verbală, din care nu lipsesc derapajele „ideologice” – de fapt, poziţii pro şi contra-imigraţie, europenist-umaniste sau naţionalist-şoviniste, ambele în exces -, în filonul dramatic cu accente de străveche epopee al imigraţiei milioanelor de refugiaţi bătând la porţile bătrânului nostru continent se regăsesc, deseori, realităţi insolite care bat orice ficţiune.

Unele dintre ele par smulse din colecţia de basme moştenite de la străbunii lor sub genericul „O mie şi una de nopţi” cu care mii de generaţii de copii europeni şi-au hrănit, prin veacuri, fanteziile.

Una îl are în prim-plan pe micuţul Malik, un pici de numai trei ani care, împreună cu sora sa de 18 ani, au luat drumul unui lung şi costisitor refugiu din Camerunul ameninţat de hoarda islamistă a lui Boko Haram spre Franţa. Cu acordul şi cu cheltuiala părinţilor convinşi că vor avea un viitor mai bun în patria lui Voltaire, a lui Camus şi, mai nou, a atâtor africani purtând cu cinste tricoul „cocoşului galic” la abia iniţiata ediţie a Campionatului European de fotbal. N-au reuşit însă să ajungă la destinaţie, din motive de-acum cunoscute. Au fost blocaţi la Ventimiglia, o localitate situată la graniţa cu Franţa, la jumătatea distanţei dintre Nisa şi San Remo, a căror celebritate istorică şi culturală n-au nimic în comun cu „povestea” acestor copii.

Că de o poveste e vorba e de ajuns să notăm că micuţul Malik este pe punctul de a deveni chiar în aceste zile… unchi: sora sa, în vârstă de 18 ani (cine ştie ce alte întâmplări nefaste vor fi prezidat şi soarta familiei lor cameruneze), urmează să nască, iar presa peninsulară n-avea cum să rateze tocmai o astfel de „poveste” care, în sine, depăşeşte orice ficţiune, fie aceasta moşită în studiouri de cinema ori în romane vădit comerciale.

Micuţul Malik se află acum în grija voluntarilor de la Catedrala Sant’Antonio din Roverino, o suburbie a orăşelului Ventimiglia, unde îşi aşteaptă soarta câteva sute de suflete din Africa şi din Orientul Mijlociu. O soartă care se află la dispoziţia unor decidenţi politici europeni, demnitari ori instituţii, şi de care ei, copiii de aici, nu au nici cea mai vagă idee. Nici n-ar putea, la vârsta la care primele lor percepţii ale lumii nu depăşesc perimetrul jocului, de care se ocupă, printre alţi concetăţeni, şi surorile Noemi şi Elisa care, îndrăgindu-l pe Malik, i-au devenit şi un fel de „gărzi de corp” (el fiind deja investit cu o aură de „vedetă”), tratându-l însă ca pe unul din familie.

De fapt, chiar aşa se anunţă şi finalul, pare-se fericit, al lui Malik, al surorii sale şi al „nepoţelului” pe cale de a se naşte aici: va fi, aşa cum au decis deja şi autorităţile administrative din Ventimiglia, primul cetăţean italian al familiei cameruneze şi, cu el, atât Malik, „unchiul”, cât şi tânăra mamă, vor deveni membri legal adoptaţi ai familiei surorilor Noemi şi Elisa. Ele au dorit aşa şi au primit acordul mamei celor doi refugiaţi printr-o convorbire pe Skype înregistrată şi, deci, gata de a fi legalizată notarial.

Dacă aşa se va întâmpla, mai rămâne de imaginat, pronosticat, anticipat viitorul acestui pici de numai trei ani şi nu lipsesc, într-o ţară în care fotbalul e o veritabilă şi invidiabilă industrie, cei din rândul fanilor juventini, căci Ventimiglia nu e prea departe de Torino, care îi conturează lui Malik un destin de legendă sportivă pe urmele unora faimoşi conaţionali ai săi. Că, în fragilitatea vârstei sale, el rămâne străin firului de „poveste” în care îi este ţesută soarta, e deja o cu totul altă discuţie. Şi nelipsită de intrigă în care disputele politice, de la Paris, Berlin, Roma ori de la Bruxelles nu-şi prea găsesc locul. Ori, mai precis, unul demn de această poveste: atipică, s-ar spune, incitantă şi nelipsită de un farmec care şterge, cumva, undele, deloc puţine, ale unei drame pe cale de a deveni, aşa cum sugerează constant Papa Francisc, o probă de cotitură a umanităţii în criză din lumea de azi şi de mâine.