Numeroase sunt evenimentele organizate la nivelul comunelor doljene, la intervale de timp, prilejuite fie de ceea ce localnicii numesc „ziua comunei”, fie de alte manifestări devenite tradiţionale. Nu discut fondul acestor evenimente cu izul lor eminamente artistic, menit să creeze o bună dispoziţie în rândul localnicilor. Cu toate acestea, întreaga suită de manifestări n-ar trebui derobată de anumite valenţe privind rosturile tradiţiei şi sensurilor modernităţii, deşi sună cam… anacronic. Ca să nu fiu rău înţeles îmi displac „dulcegăriile” întreţinute idilic, doar cu formaţii de artişti aduse de la oraş. Care falsifică, cu un parfum dubios, lumea satului doljean de unde îşi trag sevele nu puţine valori pe care le-au dat aceste locuri. Rămân convins că noi datorăm ţăranilor, care nu-şi mai spun astfel, ci poate producători agricoli, o bună parte din identitatea noastră. Bună? Rea? Aceasta e o altă problemă. Dacă e ceva de deplâns –nostalgia s-ar face de râs cerând să nu se schimbe nimic, fiindcă nimeni nu e dispus să trăiască într-un muzeu- este uşurinţa cu care dispare, în moloz, un stil decantat probabil prin veacuri. La interogaţia dacă mai e posibil ca veşnicia să se nască, mai departe, la sat, aleg tăcerea. Cum ne îndemna undeva regretatul scriitor Octavian Paler, în iubirea sa faţă de Lisa, satul său natal. Dar iată ce vreau să spun: prin 2019 (6-9 octombrie) Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât în deschiderea simpozionului naţional de teologie dedicat satului românesc proclamarea anului menţionat drept „anul omagial al satului românesc” (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) lansând o dezbatere de care spaţiul nostru public avea şi poate are nevoie. N-a rezultat din păcate mare lucru, din mai multe cauze, una dintre ele fiind, în opinia mea, tocmai aceea că obturează orice demers al Bisericii Ortodoxe în remedierea crizei spirituale şi materiale, care afectează tot mai multe aşezări rurale din ţara noastră, unde au pătruns, între valorile lumii civilizate, tot ceea ce ştim (droguri, prostituţie, nu încă LGBT ş.a.m.d.). „Satul românesc reprezintă spaţiul în care s-au dezvoltat şi s-au desăvârşit valorile culturale şi morale ale poporului”, spunea cu acea ocazie Preafericitul părinte Daniel. Simpozionul Naţional de Teologie „Satul românesc: vatră a plămădirii, păstrării şi promovării fiinţei naţionale şi a credinţei ortodoxe” organizat de Patriarhia Română, în cooperare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, a Universităţii din Bucureşti, cu sprijinul Secretariatului de stat pentru culte, a derulat prin secţiunile sale, biserica –centrul vieţii spirituale a satului românesc; credinţa ca factor de unitate spirituală; coeziunea socială şi înoire culturală, contribuţia Bisericii Ortodoxe la criza spirituală actuală, discuţii aprinse. S-a decretat: comunele noastre – oglinzi ale sufletului românesc- au nevoie de primari harnici, învăţători cu vocaţie, preoţi duhovniceşti şi milostivi, dar şi săteni harnici. O idee cardinală: satul este răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între identitate tradiţională şi supraevaluări precare. Urmând îndemnul bisericii, cercetătorul avizat Ionuţ Butoi, şi scriitorul Mircea Platon au coordonat împreună o elevată lucrare intitulată „Percepţii privind satul românesc”, nu altceva decât o antologie din clasici ai culturii naţionale, apărută la editura „Cuvântul vieţii” (Buc., 2019) care acoperă perioada sec. al XIX-lea – prima perioadă a sec. al XX-lea, în care reuşesc în bună măsură să reflecteze asupra lumii, din care au venit şi au lăsat mărturii asupra rolului pe care l-a avut zestrea rurală. Nu cred în mumificarea tradiţiilor, dar mi se pare straniu să albim istoria. Oriunde te întorci, drumul nu mai duce decât spre „veşnicia” expirată din satul românesc interbelic. Comunele doljene sunt racordate deplin unui spirit european, prin infrastructura lor, prin viziunea oamenilor ei. Dacă sunt lucruri a căror dispariţie merită regretată sunt unele valori morale, deşi viaţa nu era deloc roz, ca în poveştile bucolice, cu ţărani decorativi, din dulcegăriile semănătoriste. Omagierile care au loc în comunele doljene, au ceva vag din umbra unui mit. Care se stinge şi el.
