Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

0
932

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci într-o tristă și, pe alocuri lugubră continuitate, că ne dovedim opaci, dacă nu chiar obtuzi, în tezaurizarea valorilor de clasă universală de care n-am dus și nu ducem lipsă. Noroc că, fie și în câteva cazuri – un Brâncuși, un Enescu, un Ionescu, Eliade și, nu neapărat ultimul la rând, un Emil Cioran – prin reputații de nivel mondial au reușit să mai restituie ceva din pierderi. Însă a nu se uita că și ei, în obscurul răstimp de interdicții de acasă, ne-au lipsit de prilejul unei consonanțe meritate cu creațiile lor.

Am scris nu demult, într-o publicație literară, despre ceea ce numeam ”cazul” italian al postumității lui Emil Cioran, publicat, citit, comentat, iubit, uneori până spre idolatrie, nu doar de elite academice, pe care le-a ignorat aproape programatic, ci de o mare masă de tineri, scriitori ori gânditori care i-au consacrat un loc preferențial și în spațiul virtual.

Despre raporturile sale prietenești, altminteri rare în registrul său biografic, cu scriitorul și universitarul padovan, Mario Andrea Rigoni, m-am ocupat doar la nivelul unor referințe indirecte.

Iată că mi-au parvenit recent două dintre cărțile apărute prin grija și datorită acestuia din urmă: prima, ceva mai veche, din 2007, dar republicată în ediție digitală în 2013, este un masiv epistolar cuprinzând scrisorile trimise de Cioran amicului de la Padova pe care îl susținuse încă de la debutul său, în franceză, cu un prim volum de aforisme, și care i-a fost în varii ocazii oaspete în celebra sa mansardă pariziană. La rândul său, Rigoni a reușit performanța, deloc facilă în prima instanță, de a-i traduce, îngriji și publica opera la prestigioasa editură milaneză Adelphi.

Cu titlul franțuzesc preluat din formula de adresare a lui Cioran, Mon cher ami, cartea, apărută la editura padovană „il notes magico”, e doar în mod indirect ”opera” destinatarului scrisorilor, meritul său fiind acela de a fi pus la dispoziția traducătorului, Mattia Venturo, și a îngrijitorului ediției în persoana lui Raoul Bruni, nu întâmplător admiratori și, cumva, discipoli ai gânditorului român, masiva sa arhivă epistolară.

Ulterior, același scriitor și critic italian (printre altele unul dintre cei mai apreciați exegeți ai lui Leopardi, de care, cum își amintește, Cioran se simțea foarte legat, a publicat o carte cu titlul „In compagnia lui Cioran”, în care relatează, cu detalii definitorii pentru personalitatea cioraniană, întâmplări restituite din memoria întâlnirilor și a discuțiilor pe care le-au purtat de-a lungul a peste trei decenii la Paris..

 Volumul Mon chera mi se deschide cu o judecată a lui Cioran însuși dintr-o epistolă în care notează că e recomandabil Cherchez la vérité sur un auteur plutôt dans sa correspondance que dans son oeuvre. Discutabil ori nu, un astfel de adevăr pare propriu relativismului pe care autorul ”Neajunsului de a ne fi născut” l-a afirmat și susținut aproape metodic de-a lungul insolitei sale cariere. Și existențe.

Rigoni debutase, înainte de a-l cunoaște pe Cioran, la Paris, cu o carte consacrată lui Leopardi, în care, refuzând eforturile unor exegeți academiști de a-l face pe poetul și pe gânditorul din Recanati… „progresist”, se va bucura de aprecierea amicului parizian care, într-o prefață la o nouă carte consacrată lui Leopardi, îl va confirma în diagnosticul său pe linia unui nihilism absolut ce-l va împinge să-l apropie pe Leopardi de… Buddha: „…în fond el, Leopardi, se aseamănă enorm cu Buddha”, apreciindu-i chiar și profețiile de ordin politic, căci, scrie el, ”luciditatea politică a lui Leopardi e stupefiantă (…) Ceea ce știm despre viitorul Europei, Leopardi o știa deja”.

Nu pot încheia aceste însemnări, cu promisiunea unei reveniri mai aplicate, fără a nu evoca caracterizarea pe care Mario Andrea Rigoni i-o face lui Cioran și care apare pe coperta a patra a cărții sale ”În compania lui Cioran”:

Există atâția scriitori pe care îi putem admira și chiar iubi, dar puțin capabili să coboare în carne și în suflet, astfel încât să devină complici la perplexitățile noastre, la terorile noastre ori la tainele noastre. De fapt, nu e obișnuit a percepe, în spatele unui text literar, un prieten. Acest lucru se întâmplă însă cu Cioran: până la punctul că atât de  mulți necunoscuți, din ungherele cele ai diverse de pe glob, au simțit trebuința să-l caute…”.