Că Preşedintele Traian Băsescu e ţâfnos din fire şi şi-a folosit din belşug această vocaţie de sătean căpos certat cu toată lumea nu mai e deja cine ştie ce secret. Histrionic, maestru al duplicităţii, îi place, cum se spune în popor, să bage zâzanie. Sub zdrenţuitul, aşa cum părea, stindard al dictonului menşevico-leninist „Cine nu e cu mine e împotriva mea”, nu rezistă ispitei, altminteri la îndemâna demnităţii publice (golite de semnificaţie terminologică), de a terfeli totul, inclusiv instituţii pe care, în aceeaşi notă duplicitară, aşadar pur histrionică, pretinde că le apără.
E la fel de adevărat că duşmanii săi – nu adversari politici, concept nefuncţional, la noi – îl servesc zi de zi, cu o alarmantă disponibilitate. Am avansat cândva ideea că, în locul acestui ping-pong mediatic greţos şi neavenit, dacă Ponta & company ar fi optat pentru strategia ignorării lui Băsescu, coeficientul de simpatie şi de încredere li s-ar fi potenţat. Nu am nici acum niciun dubiu în această privinţă. Fără „carne”, de obicei prost ambalată şi încă şi mai prost gestionată în talerele disputei mediatice, chiriaşul cotrocenist s-au fi panicat şi, cine ştie, poate ar fi contactat şi vreun virus al resemnării: de pofta clevetelii şi a spiritului său apăsat insurecţional. Dar cum nu s-a întâmplat aşa, iar harachiri e de-acum un sport agreat şi instituţionalizat în rândul coaliţiei guvernamentale, cloveniriile băsesciene n-au cum să lipsească.
Ceea ce însă ar trebui să neliniştească este tocmai ignorarea spiritului malefic, intim personajului nostru, capabil de a se adapta şi deda la orice, indiferent de costuri. Şi mai ales indiferent de consecinţe. Las la o parte faptul, verificabil şi verificat cu ochiul liber, că legea fundamentală, zgomotos invocată adu sus delhini, nu mai este, cel puţin în ultimele luni, decât un fel de materie opţională pentru Băsescu: moşirea, în toată regula, a unei formaţiuni politice, când statutul tău asumat sub semnătură şi jurământ ţi-o refuză, ar ajunge, singură, să discrediteze pe orice omolog european. Gestul prezidenţial însă se înscrie cu o exactitate lugubră, nu în textul constituţional al Ţării, ci în structura intimă cu o cazuistică psihotică a lui Traian Băsescu.
Ce ne aşteaptă? Iată întrebarea ce-ar trebui să preocupe nu doar pe noi, muritorii de rând – deşi prioritatea a noastră este, în chip de cobai ori de victime -, cât şi pe actualii guvernanţi, ei înşişi decăzuţi iremediabil la nivelul unor ţâfnoşi ale căror replici au căpătat gustul ocării de maidan.
Cel mai rău lucru îl reprezintă exact ceea ce anunţa Traian Băsescu însuşi alaltăieri seară, la un post tv a cărui seducţie pentru fariseica-i carismă nu s-a estompat prin ani: eventualitatea unei răzmeriţe. Un fel de răscoală – în tradiţia neaoşist-autohtonă atât de bogată – a cetăţenilor împotriva „ticăloşilor” guvernanţi. Oricât de ciudat ar, această adevărată incitare la nesupunere, disimulată în numele unor norme democratice prost înţelese, dar anume invocate, ar merita să ne alarmeze. Mai ales că se tot vorbeşte şi se tot repetă de către atâtea voci neutre din spaţiul dezbaterii publice de la noi că, da, Traian Băsescu nu va accepta o plecare „ordonată”, normală adică, de la Cotroceni. Nici nu-i de mirare că a şi anunţat ritos, anulând susţineri anterioare dovedite mincinoase, rămânerea sa în politică. Întrebarea este: cum? Fireşte, partidul pe care şi l-a moşit, cu foarfece nesterilizate, anticonstituţionale, n-are şi nici nu va avea forţa să-i refacă organismul grav afectat de aroganţa unei Puteri …înfiate. Şi atunci o va face cum îi stă mai la îndemână: jucând pe cartea violenţei. Şi în dispreţul oricăror consecinţe.
E o ipoteză, oricât de „jucăuşă”, nu doar de luat în seamă, ci şi de analizat cu o responsabilitate ce-ar trebui să incumbe atenţia şi implicarea unui întreg mecanism instituţional. Şi civic.
