Henry Kissinger, fostul secretar de stat american, poate fi liniştit: Europa are, în sfârşit, o comandă unică. Fie că se vorbeşte de desemnarea preşedintelui Băncii Centrale Europene (BCE), de susţinerea premierului grec, de emiterea sau nu de euroobligaţiuni, de „regula de aur”, ultimul cuvânt îl au, în ultima vreme, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy. În cazul în care euro eşuează, cuplul „Merkozy” face acelaşi lucru. Ultimul summit al Consiliului Europei, de la Bruxelles, a dat naştere unui tratat interguvernamental al „celor 17” din zona euro, dacă nu al celor „26”, de care Comisia Europeană va lua act. Acest succes a făcut o victimă colaterală de calibru: premierul britanic David Cameron. Câştigător, de necontestat, cuplul „Merkozy”. Radicalismul poziţiei engleze a permis accelerarea consensului în favoarea tratatului interguvernamental între toate ţările zonei euro şi cele care doresc să se alăture. Clamând abandonarea competenţelor UE, pe care Margareth Thatcher le acceptase în 1985, David Cameron n-a făcut altceva decât să se izoleze. Această postură l-a ajutat pe Nicolas Sarkozy să apere calea de mijloc, în favoarea unui tratat interguvernamental. Un moment istoric pentru susţinătorii integrării europene, care deplâng intrarea Marii Britanii în piaţa comună, după 1973. Este pentru prima dată când Europa interguvernamentală se pune în serviciul integrării fără unanimitate. Preşedintele francez n-a avut probleme, după veto-ul englez, să-l convingă pe preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, să renunţe la obiecţiile sale. Invocând propriile concesii, Sarkozy şi Merkel au pledat pentru acceptarea unui nou tratat. Şi se poate face o listă lungă a ceea ce s-a obţinut. O guvernanţă sub supravegherea Comisiei Europene. Cine ar fi crezut că, într-o zi, Angela Merkel va accepta reuniuni periodice cu şefii de stat din zona euro? Adică mai multă solidaritate. Între timp, economiştii sunt încă sceptici. În schimb, Nicolas Sarkozy a declarat, vineri, că BCE va acorda cantităţi masive de lichidităţi sectorului bancar, pentru o perioadă nelimitată, şi „aşa ceva nu s-a mai făcut”. Este primul semnal al angajamentului susţinerii celor mai îndatorate ţări din zona euro.
