Umberto Eco şi „filosofia” pentru toţi

0
160

Mondo texteMi-a parvenit abia de curând o informaţie despre Umberto Eco, decedat, cum se ştie, în februarie a.c. la vârsta de 84 de ani. S-a scris şi s-a vorbit atunci mult, într-o diversitate de opinii şi de judecăţi ce-au angajat cele mai reprezentative şi variate categorii de conaţionali ai săi, de la cele mai înalte demnităţi statale şi mari personalităţi culturale până la beneficiarii – foşti colegi, studenţi, doctoranzi, colaboratori la multiplele sale iniţiative – despre autorul acesta inclasificabil, a cărui operă, într-o varietate medievalo-renascentistă, va continua să surprindă şi să incite mult timp de-acum încolo. Informaţia – intrigantă în latura ei sibilinică – a fost făcută publică abia zilele trecute de soţia sa şi e un fel de avertisment testamentar: Eco a decis ca timp de zece ani de la decesul său să nu se organizeze manifestări (simpozioane, congrese, întâlniri etc.) consacrate sieşi şi operei sale.

Inutil de menţionat că nimeni nu se încumetă să descifreze, în litera şi în spiritul ei, această menţiune testamentară. Ea aminteşte cumva de dorinţa, testamentară la rându-i, a lui Adrian Marino cu privire la editarea propriei autobiografii tot la zece ani după decesul său. O paralelă nu rezistă însă între cele două decizii: la cărturarul român, trebuie să fi fost vorba de îngrijorarea ca întâmplări şi mai degrabă nume să se simtă iritate de pe urma unor episoade revizitate de autor din existenţa sa, cum se ştie, divizată între închisoare politică, interdicţie şi, apoi, oarecare acces la evenimente culturale din Occident. Nu e cazul autorului „Numelui trandafirului” şi al celor câteva sute de opere şi a câtorva mii de studii dintre cele mai diverse şi, unele, chiar insolite dintr-o viaţă şi o carieră dedicate cu o rară pasiune actului cultural: creator, dar şi divulgator, în sensul cel mai curat al termenului.

Şi cum despre acesta act cultural e vorba, adică de valorificare, în forme dintre cele mai „populare”, puse adică la dispoziţia unui public larg, a unor importante tronsoane ale gândirii, artei şi culturii universale, amintesc în context una dintre ultimele isprăvi ale marelui semiotician şi cărturar italian.

Cu doar câţiva ani înaintea sfârşitului, a iniţiat, împreună cu Riccardo Fedriga, o tulburător de amplă „Istorie a filosofiei” (titlul e chiar acesta, în simplitatea lui ce asumă provocator un scop „didactic”): două mii de pagini structurate în trei volume (1.”De la Antichitate la Evul Mediu”, 2. „De la Umanism la Hegel” şi 3. „Secolele al XIX-lea şi al XX-lea”), redactate într-un limbaj accesibil specialistului şi cititorului de rând, dornic să se informeze. Şi, aşa cum era de aşteptat şi cum mai procedase şi în alte proiecte, a chemat la lucru câteva zeci de specialişti din mediul academico-universitar în realizarea vastei lucrări pe care avea s-o coordoneze pas cu pas şi pagină cu pagină.

Un jurnalist şi scriitor apropiat, din redacţia săptămânalului „L’Espresso”, la care colaborase timp de 37 de ani cu rubrica sa „La Bustina di Minerva”, l-a intervievat cu puţin timp înaintea sfârşitului său existenţial despre această ultimă şi insolită aventură a sa intelectuală. Şi, povestind impresiile proaste pe care i le oferiseră în adolescenţa liceală şi universitară manualele de „istorie” ale gândirii universale, apoi, consecvent cu o altă idee susţinută de el, a considerat că un patrimoniu precum cel al filosofiei de la antici până la Vattimo, Deleuze ori Foucault nu trebuie să rămână doar la îndemâna unor specialişti şi, prin urmare, ideile lor merită să fie aduse la dispoziţia unui public cititor larg, ceea ce presupune un limbaj pe cât posibil de o largă accesibilitate.

În acel interviu, el reia ideea din care şi-a făcut, încă de prin anii 70, o obsesie şi un program, anume că, pe de o parte, nu există o diferenţă netă între creaţia ştiinţifică şi cea artistică – aluzie la romanele sale şi la refuzul unor critici de a le asimila genului propriu-zis – şi, în consecinţă, perspectiva cea mai rodnică pentru valorificarea spiritului creator universal este apelul la interdisciplinaritate.

Aşa cum a fost structurat, „manualul”, fiindcă aşa îl desemnează iniţiatorul, nu impune nici exegeze, nici parcursuri obligatorii, ci, dotat cu scheme şi cu structuri de tip didactic, îi oferă cititorului, fie el liceal, student ori chiar dascăl, posibilitatea de a urma, pe cont propriu, un sistem de gândire începând cu presocraticii, trecând prin marii gânditori din Evul Mediu, din Renaştere ori din modernitatea timpurie, cu accente, desigur, pe cei mai reprezentativi, de la Kant, Hegel, Nietzsche, Husserl până la Heidegger şi la contemporani.

Gânditor el însuşi în câteva planuri interdisciplinare, Eco a surprins, nu o dată, conlocutori din alte domenii (fizicieni, matematicieni, biologi etc.) prin modul în care reuşea să subsumeze interogaţii capitale unor rezolvări de nivelul unei „ecuaţii” cu substrat pedagogic. Întrebarea filosofică cea mai dramatică – declară el în interviul citat – este „de ce există ceva mai degrabă decât nimic?”. Una, fără răspuns, neîndoielnic, dar care subzistă exclusiv prin faptul că se pune şi că mai ales trebuie pusă. Nu insist asupra „jocului” logic căruia i se dedică Eco în marginea acestei interogaţii (Dacă ceva n-ar fi nici întrebarea n-ar exista!), fapt e însă că, începând din septembrie 2015, acelaşi săptămânal milanez, „L’Espresso”, cu acordul lui Eco şi al colaboratorilor săi, au restructurat „Istoria” în 16 broşure care s-au vândut în sute de mii de exemplare, la un preţ modic, împreună cu publicaţia respectivă. Ceea ce reprezintă încă una din performanţele culturale lăsate moştenire de genialul gânditor şi scriitor.