10 iulie 2016. În prezenţa a 75.000 de spectatori, Franţa se înclină dureros în faţa Portugaliei (0-1 d.p) în finala Euro. De 41 de ani, mai exact din 1975, Portugalia nu învinsese Franţa, şi “amintirile tonice” datau din 1984 şi 2000, semifinalele Euro şi apoi CM 2006. Lusitanii păreau condamnaţi. Prematur se accidentează, după un contact dur cu Dmitri Payet, şi Cristiano Ronaldo, steaua lusitană, pierdere grea în economia jocului, dar şi moralul coechipierilor. Francezii, la rândul lor, simt că lucrurile nu sunt în regulă. Mai ales că nu marchează în prima repriză. De la 9 iulie 2006 la 10 iulie 2016 trecuseră zece ani. Decepţie imensă. Regrete eterne. Nimeni nu putea concepe că Franţa, după eliminarea Germaniei în semifinale (2-0), s-ar fi putut împiedica de Portugalia. Aceasta, exceptând partida cu Ţara Galilor, nu învinsese pe nimeni în timpul regulamentar. Trecuse totuşi de Croaţia, în prelungirile partidei, şi asta spunea multe. Pe Stade de France, surpriza se conturează pe măsura trecerii timpului:oamenii lui Didier Deschamps, lipsiţi de prospeţime şi inventivitate, nu mai au nici noroc. Steaua lor, Antoine Griezmann, nu este în apele sale. Şi nici Giroud şi nici Payet. Sclipeşte doar Sissoko, de la retrogradata Newcastle, notat cu 7 de France Football. În tabăra lusitană, Rui Patricio (nota 8 în opinia France Football) – protejat de triunghiul Pepe-Fonte-William Carvalho – este omul providenţial. Dă încredere coechipierilor. Oamenii lui Fernando Santos simt că pot primi trofeul major care le lipseşte din istorie. Una interesantă, cu Eusebio, Torres, Simoes, Augusto, Coluna, cărora le-a cântat regina fadoului, Amalia Rodrigues. Şi mai târziu Chalana, Rui Costa, Figo. Cristiano Ronaldo va declara după meci că feeling-ul îi spunea că va trăi un moment unic. Şi meciul ia o turnură neaşteptată după bara lui Raphael Guereiro (min. 108), recent transferat la Borussia Dortmund. Mental, portughezii intră în joc tot mai bine şi după ce Eder, de la Lille, marchează, devenind eroul meciului, totul se prăbuşeşte pentru gazde. Didier Deschamps mai crede în şansa lui, îi aruncă în teren pe Coman şi Martial, dar nu e ziua lui. Gignac trimisese balonul în stâlpul din dreapta lui Rui Patricio şi atât. Umbra lui Gerard Houllier plana ameninţător asupra stadionului. Cum cine e Gerard Houllier? A fost până în noiembrie 1993 antrenorul naţionalei franceze. Venise după dezastrul de la Euro 1992 pe mandatul lui Michel Platini şi trebuia să ducă echipa la CM 94 din SUA. Şi lucrurile au mers şnur. Înaintea ultimelor două partide, deloc grele, Houllier avea “biletele în buzunar”. Cu Israelul şi Bulgaria francezii mai aveau nevoie de un punct. Houllier era gratulat cu superlativele pe care le ştim din orice activitate omenească fericită: inteligent, echilibrat, priceput. Jucătorii lui erau din “generaţia Houllier”, aşa cum cei ai lui Deschamps sunt “generaţia Griezmann”. A urmat nenorocirea cunoscută: s-au pierdut ambele meciuri cu adversari pe care, în principiu, Franţa îi avea la degetul mic. Cu Israelul în ultimele minute, cu Bulgaria în ultimele secunde. Pierderea a două meciuri uşoare şi decisive în ultimele secunde s-a constituit într-un record în materie de ghinion şi stupiditate. Deşi de bulgarul Kostandinov se va auzi multă vreme. Când va deschide gura să spună câteva vorbe, Houllier nu-şi va blestema jucătorii, nu va vorbi de altceva decât de o înlănţuire tragică a detaliilor. Se spune că dacă, aseară, Cristiano Ronaldo nu se accidenta, Eder n-ar fi jucat în finală şi n-ar fi devenit eroul naţiunii portugheze. Toată presa lusitană salută Selecao. În fine, echipa naţională franceză cu staff-ul tehnic şi conducerea FFF au fost invitaţi la Palatul Elysee de preşedintele Francois Hollande, căruia i-ar fi prins bine, pentru poziţionarea din sondaje, o victorie a tricolorilor. Dar şansa a părăsit “câmpul albastru” atunci când nimeni n-ar fi crezut, poate fiindcă umbra lui Gerard Houllier s-a gândit să treacă peste Stade de France. Pe şase coloane, L’Equipe titrează: Accables(Copleşiţi). În 2004, Portugalia pierdea finala Euro, la Lisabona…în faţa Greciei. Şi ce echipă frumoasă avea!
