Ce a fost în Piaţa Universităţii, în Capitală, acum 30 de ani, e de acum istorie. E încă devreme pentru unii, prea târziu pentru alţii, pentru a lămuri pe deplin lucrurile. Oricum greu de aşezat într-o matcă convenabilă, care să facă unanimitate. S-a spus de către „apărătorii” Pieţei Universităţii, că niciodată nu se mai văzuse o asemenea manifestare pură de credinţă, luptă deschisă şi non-violentă pentru democratizarea ţării, prin reforme liberale, nicicând nu se mai văzuse un astfel de „fenomen” atât de insolit, declanşat încă din luna aprilie 1990. De 30 de ani în privinţa „fenomenului” Pieţei Universităţii, din Capitală, avem, în exces, pasiuni politice exacerbate şi prea puţin calm analitic: ambele tabere au partizani intratabili, ambele cultivă reducţionismul contondent. Pentru actuala Putere, în frunte cu preşedintele Klaus Iohannis, dar şi pentru o parte din Opoziţie, singurul răspuns acceptabil este cel îndreptat împotriva lui Ion Iliescu, cel care „a adus minerii”. Drept argumente esenţiale se consideră apelul său către populaţie, din seara zilei de 13 iunie şi mulţumirile finale. Mineriada a fost o operaţiune premeditată, pregătită din timp, s-a spus. Versiunea oficială a fost aceea că minerii din Valea Jiului, de cum s-a întrerupt programul TVR, s-au simţit datori să apere revoluţia, -după ce îl înfruntaseră pe Nicolae Ceauşescu în 1977-, urcând în trenuri spre a veni la Bucureşti, pentru a împiedica contra-revoluţia. Nu există 14 iunie, fără 13 iunie. De aceea, spontaneitatea venirii minerilor în Capitală, fără acceptul șefilor ierarhici și doar cu consimțământul liderilor de sindicat, a fost o teorie greu credibilă. Gestul inginerului Ioan Mănucu, de la Regionala CFR Craiova, care înțelegând lipsa de legitimitate a venirii minerilor la Bucuresti, a oprit curentul electric, astfel încât deplasarea garniturilor de tren, spre Bucuresti, care s-a facut cu locomotive diesel pe motorină, a produs o întârziere de câteva ore și a făcut ca minerii să ajungă dimineața și nu noaptea, când toate violențele ar fi fost, poate, mai mari. Cei din Piaţa Universităţii au fost trataţi, pauşal, în primul rând de Televiziuea publică drept huligani, elemente descompuse anti-sociale, drogaţi, vânduţi, duşmani ai Revoluţiei, trădători, mercenari plătiţi cu dolari, legionari. Răspunsul gata făcut al celor aflaţi atunci la Putere a fost acela că minerii au năvălit în Bucureşti, mânaţi de un instinct al dreptăţii, de o spontană îngrijorare pentru tânăra şi fragila noastră democraţie. Şi cine încerca să răpună în faşă democraţia? E adevărat că ambele tabere acceptau până la un punct ideea că minerii erau infiltraţi de agenţi rebeli ai fostei Miliţii şi Securităţii, care ştiau adrese de instituţii şi puteau manipula mulţimea după bunul plac. Opoziţia de atunci acuza liderii FSN de perestroikism şi pretindea că „infiltraţii” erau mandataţi de Putere. Deşi la elaborarea strategiei de trantiţie economică contribuiseră peste 1400 dintre cei mai buni specialişti ai ţării şi 100 de eminente personalităţi internaţionale, printre care Lionel Stoleru, George Schulz, Irma Adelman, Park Sung Sang. Nenumărate elemente de natură să nuanţeze, să complice şi să suspende răspunsul cumpătat rămân încă valabile. Astfel, ministerul de Interne, cum a precizat mereu Petre Roman, elaborase un plan de intervenţie pentru dimineaţa zilei de 13 iunie, după ce cu o zi înainte, 12 iunie, procurorul general formulase o solicitare privind stabilirea ordinii publice în zona ocupată abuziv. Să reamintim însă că o bună parte a populaţiei bucureştene i-a primit pe mineri cu o stranie euforie, cu aceeaşi imensă euforie cu care mersese la urne, la sfârşitul lunii mai. Fidelii Pieţii Universităţii au la rândul lor „în palmares” mai multe erori de apreciere, între altele imaginându-şi că sunt expresia unei ideologi de masă, că se pot bizui aşadar pe milioane de suporteri, în toată ţara, manevrând, în permanenţă, printr-un set de lozinci, ambalate după reţete pop, care în loc să stârnească simpatia populară au stârnit iritare, culpabilităţi difuze, pe scurt o senzaţie de insecuritate. Fiindcă oamenii se solidarizează greu, când li se cere imperativ să se solidarizeze. Demonstraţia din Piaţa Universităţii, -prost plasată în spaţiu, într-un nod urbanistic şi prost dozată în timp- a sfârşit într-un derapaj, cu consecinţe din punct de vedere electoral, care putem accepta n-au avut mare relevanţă, dar mai ales din punct de vedere al imaginii ţării în media europeană. S-a vorbit mult în Piaţa Universităţii despre punctul 8 de la Timişoara, dar în ianuarie 1990 fusese publicat “documentul final al Reuniunii de la Viena al rerezentaţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi cooperare în Europa”, adoptat în 1986. Or, Proclamaţia de la Timişoara prin antologicul punct 8, introducea discriminări, prin criterii cu nimic deosebite de sistemul comunist. Fireşte există şi alte abordări, fiindcă s-a scris mult în presă, au apărut lucrări şi cărţi, bine documentate (“Mineriadele. Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească”, Alin Rusu, 2007, Ed. Curtea Veche; “Jurnalul unui martor” – Ioan Liviu Stoiciu, Ed. Humanitas, 1992; “Adevărul despre mineriade” – Universalia, 2004, Emil Constantinescu; “Cum să te descurci în România post-socialistă; “Muncă, corp şi cultură muncitorească”, David A. Kideckel; “Imaginarul violent al românilor“, Ruxandra Ceşereanu, Humanitas 2003). O întrebare stăruie: cum o populaţie care a suportat, cu răbdare, lungi decenii de dictatură comunistă, s-a enervat brusc, când a fost confruntată cu un lung miting anti-comunist. Lucrurile au rămas complicate, greu de înţeles, iar demonizarea minerilor sau a lui Ion Iliescu par soluţii facile. Fostul preşedinte Ion Iliescu n-a înţeles simbolistica Pieţei Universităţii, mecanismul ei psihologic, relevanţa ei politică. A refuzat dialogul cu strada, baricadându-se în nervozităţi conjuncturale, după ce câştigase alegerile cu 85%. A greşit de asemenea mulţumind minerilor după dezastru, pentru a-i determina să plece, în loc să le fi spus, de la început, să renunţe la furioasele lor manevre. Au mai existat şi inabilităţile Televiziunii publice, excesiv de partizană. E greu de spus cu certitudine, dacă minerii au fost chemaţi, fiindcă repetăm Ion Iliescu ieşise en-fanfare preşedintele ţării, sau au venit din proprie iniţiativă. Au făcut însă prăpăd în Capitală, pentru gesturile lor atrăgându-şi oprobiul, nu pentru multă vreme, fiindcă atunci când au revenit în septembrie 1991 a fost rândul Opoziţiei să-i cocoloşească, să jubileze înaintea vandalismelor, să le justifice. O dovadă în plus că nu mineriadele, în sine, sunt privite la noi ca barbare şi anti-democratice şi ceea ce contează e orientarea lor politică. Când bâta e de partea „alor noştri” ea simbolizază sfânta mânie a naţiei. Când e de partea „ălorlalţi” e o încălcare criminală a drepturilor omului. Violenţele comise în ziua de 13 şi apoi cele comise de mineri în ziua de 14 iunie au fost cercetate de o Comisie parlamentară, cuprinzând reprezentanţii partidelor parlamentare, iar concluziile au fost prezentate într-un raport, în ianuarie 1991. Cu 67% reprezentare în Parlament, guvernul FSN nu avea nevoie -teoretic vorbind- sub nici o formă de un scenariu de putere excesivă. 13-15 iunie 1990 au fost primele „zile negre” din perioada post-decembristă. Şi ele au anulat, în bună măsură, imensa simpatie europeană, pe care o dobândise ţara după evenimentele din decembrie 1989, pierderile economice, din contracte care se prefigurau, fiind evaluate… la 8 miliarde de dolari. De programul de decomunizare al ţării şi al structurilor statului s-a ales praful. Ceea ce se poate accepta este doar că vinovăţia se regăseşte, chiar dacă în doze diferite, pe ambele… maluri.
