Nu l-am întâlnit pe Adrian Marino decât întâmplător şi doar în vreo două rânduri. Îl ştiam din cărţile şi studiile sale, pe care – mărturisesc – nu le-am urmărit cu pasiunea şi cu asiduitatea altora; nu alura erudită ce le-nsoţea, ci mai curând spiritul enciclopedist, neo- ori post-„paşoptist”, deschis asumat de autor, mi-au circumscris cu o exactitate refutabilă interesul limitativ; în fond, în absenţa bibliotecii de referinţă, precară în cultura română şi, după 1950, cu totul aleatorie când n-a fost supusă interdicţiei, cărţile sale, de la acea, din nefericire astăzi aproape uitată, „Introducere în critica literară”, din 1968, şi până la ultimele tomuri ale „Biografiei ideii de literatură”, trecând prin „Dicţionarul de idei literare”, au facilitat, pentru întreaga generaţie ce începea să se afirme la ieşirea sa din închisoare, accesul la o vastă „Bibliografie” a criticii şi a teoriei literare universale. Un acces – iarăşi trebuie mărturisit – iscând şi alimentând deopotrivă admiraţie şi invidie, generând chiar animozităţi, mai ales din partea unor competitori în aventura de „europenizare” a culturii româneşti. De aici, idiosincrazii, unele scuzabile în lumea deseori prea marcat orgolioasă a creaţiei culturale, ce l-au însoţit până în ultima clipă a existenţei sale pământene; şi tot de aici unele, deloc de minimalizat, reacţii de-a dreptul intolerante (a se vedea comica, de n-ar fi fost de-a dreptul tragică, polemică din vara lui 2004!); Adrian Marino a contribuit, ce-i drept, voluntar ori nu, dar uneori cu o voluptate şi o patimă „paşoptistă”, la constituirea acestui „pod de gheaţă” în jurul personalităţii şi a spiritului său, a cărui libertate (de exprimare şi de comportament) prea apăsat afirmată şi prea consecvent susţinută şi-a asociat, eronat ori nu, atributul de …rigiditate. Era, neîndoielnic, un spirit incomod. Întâi de toate, prin circumstanţele existenţiale: suportând infernul totalitar în temniţă, a ştiut să le surclaseze, transferându-le în destin, fără a şi le trâmbiţa conjunctural; apoi, lamentării, oricât de legitime, el i-a substituit construcţia creatoare de idei, articulând o operă la dimensiunea unui „proiect major”, spre a prelua sintagma fericită cu care, cu doar mulți ani în urmă, îl întâmpina Paul Cornea
Refuzând, câteodată cu o inabilitate de copil supărat pe „jucăriile” altora, literatura, spre a spune astfel, creativă, şi-a atras animozitatea multor poeţi şi prozatori, intraţi, la rându-le, absolut meritat, în circuitul european al valorilor literare. Nichita Stănescu şi Marin Sorescu servesc, în acest sens, drept probe irefutabile. În aceeaşi ordine, ideologul-constructor, care s-a dorit şi a reuşit să-şi ducă misiunea până la inversarea Sensului legendar al mitului manolic, şi-a făcut transparente ecloziuni umorale şi faţă de întreprinderi filosofice de tip nicasian, lucru ce iarăşi i-a atras inimiciţia unor „păltinişeni” ce-au reacţionat subit, fără menajamente, „re-evaluându-i” destinul în baza unor detalii biografice scoase din context, uneori cu un abia camuflat efort detectivistic; francheţea cu care-şi articula opiniile autonome l-a „trădat” şi de data aceasta; în fond, Marino nu ştia – mi s-a părut – să … se prefacă: liber de orice constrângeri, inclusiv de cea mai hulită dintre ele care este condiţionarea de sinecura cotidiană, s-a putut sustrage multora dintre jocurile de culise ale vieţii literare autohtone, atât de marcate de puseuri balcanice.
*
L-am întâlnit întâia oară – în timpul mecenatului lui Al. Piru la Craiova – cu prilejul unor manifestări consacrate lui Macedonski: timp al „dezgheţului”, cum se spune azi, într-o studenţie (a noastră) marcată în mod oarecum paradoxal de un spirit puternic de frondă şi de refuz făţiş al discursului oficial (şi oficializat!). Momentul era, totuşi, de referinţă, cel puţin din două motive: întâi, fiindcă redescoperirea lui Macedonski, cu întregul halou de contradicţii, adevărate ori degradate, constituia în sine un fenomen benefic, susceptibil, cum de altfel s-a şi dovedit, să modifice decisiv nu doar grila de receptare a poeziei româneşti în ansamblul ei, ci şi metodologia de apercepţie critică. Or, în acest context, contribuţia lui Marino, prin cele două lucrări monumentale ale sale, s-au impus repede ca veritabile modele: de o parte, cercetarea, documentaristă şi dublată de o viziune „europeană”, la zi, a biografiei unui autor atipic, pe de altă parte, un parcurs monografic solid, edificat pe o lectură atentă a textului poetic şi, în paralel, filtrat în retortele unei metodologii ce tenta să împingă o întinsă gamă de vechi achiziţii până dincolo de pragul criticii aşa-zicând „tradiţionale”.
Evocarea acestui moment nu e, cum s-ar putea crede, deloc gratuită în încercarea de a identifica mai bine traiectul asumat şi, apoi, urmat de Adrian Marino cu o consecvenţă cu adevărat rară în contextul cercetării literare autohtone; îmi amintesc insistenţa cu care Al. Piru ne sugera atunci rolul lui G. Călinescu în destinul său şi al lui Marino, în perioada primei lor tinereţi, atunci când, la „Jurnalul literar”, le consacrase, primului, vocaţia de istoric literar, iar celui de-al doilea, pe cea a „constructorului” de idei; evident, cum se cunoaşte, autorul Biografiei ideii de literatură şi al Hermeneuticii lui Mircea Eliade, disociindu-se, uneori polemic, de Călinescu ori, mai exact spus, de călinescianism, n-a recunoscut nici măcar acel rol orientativ, însă aspectul acesta n-are, aşa cum au încercat să sugereze unii dintre „adversarii” săi, nici o importanţă revelatorie în construcţia personalităţii sale.
Mai mult, consider că, dincolo de unele accente, altfel cunoscute, mergând până la dezavuarea unor gesturi conjuncturale ale lui Călinescu, disocierea lui Marino de marele critic era salutară, din perspectiva propriei biografii literare, dar, mai ales, în contextul nevoii de transgresare, în conjunctura socială şi estetică dată, a unei etape a cercetării literare autohtone: într-un fel, disocierea, a lui Marino cât şi a altora, asumată ori nu, se înscria perfect într-un proces evolutiv al cercetării literare universale, de n-ar fi să evocăm aici cazul, poate cel mai cunoscut, al lui Benedetto Croce, căruia Călinescu însuşi îi era atât de debitor*.
Cred că, în ce-l priveşte pe autorul Biografiei ideii de literatură, anti-călinescianismul său asumat mai mult ori mai puţin explicit şi sentenţios a reprezentat, până la urmă, cel puţin o invitaţie lucidă şi nu mai puţin responsabilă la depăşirea unui moment al criticii noastre literare care, în ciuda prestigiului consolidat mai ales pe latura unui spectaculos uneori gratuit, risca să ne de-sincronizeze din nou. Ar fi suficient, pentru cine încă mai are dubii asupra acestei trebuinţe, să observăm cum, mai ales în paginile multor reviste literare, modelul călinescian a continuat să alimenteze şi, uneori, să creeze mimetisme ori automatisme, conservând aşa-numita critica de întâmpinare în zona unui neopaşoptism steril.
Cum, la sfârşitul anilor ’60, cercetarea literară intrase deja în Europa şi peste ocean în zona unei diversităţi evidente, făcând posibile dicţionare şi lucrări cu caracter enciclopedist, Adrian Marino şi-a fixat ca obiective prioritare ale demersului său tocmai astfel de traiecte: in-vestigarea câmpului conceptual, cu rigoarea unui documentarist sui generis, cu acribia unui cercetător stând mereu la pânda surselor de primă mână, fără a se sfii să compileze chiar atunci când se impunea, dar mai ales să definească, să disloce, să decanteze. Astfel trebuie înţeles efortul său singular, de la îndepărtata Introducere în critica literară (1968), trecând prin Modern. Modernism. Modernitate (1969), Critica ideilor literare (1974), ca să mai vorbim de dicţionarele de idei literare, de Hermeneutica lui Mircea Eliade ori de mai noua Biografie ideii de literatură.
În fond, aşa cum am avut cândva prilejul să verific pe viu, Marino a substituit, decenii, atât de deșarte în această zonă, lipsa cercetării literare la nivel instituţional; l-am întrebat o dată, la Craiova, ce ar fi devenit dacă, pe modelul francez ori italian, multe dintre lucrările sale de referinţă ar fi fost rodul unor iniţiative colective (Institute, catedre, departamente?). Nu am primit atunci un răspuns direct, ştiu însă că în ziua următoare m-a invitat la o discuţie mai detaliată, semn că intuise adevăratul nod al întrebării. Sigur, în întrebarea mea nu strecurasem, aşa cum fusese tentat să creadă, nici un rest de maliţie, ci însemnul unei constatări pe care nu mi-o pot reprima nici astăzi.
El, Adrian Marino, căruia îi plăcea atât de mult să-şi consacre aproape în întregime timpul informării şi decantării analitice a informaţiilor într-un regim de enciclopedism cu pretenţii exhaustive, ar fi putut – gândeam – să se lase prins în aura fascinaţiilor „literare”; fiindcă, oricât de incredibil ar părea, afirmarea – atât de ritoasă adesea – a lipsei sale de interes pentru „literatura de ficţiune” nu altfel ar putea fi înţeleasă – şi acceptată – decât ca o pregătire, minuţioasă şi uneori sisifică, a arealului teoretic în absenţa căruia şi creaţia fictivă s-ar fi dispensat, cu un preţ nemăsurat, de chiar suportul comprehensiunii.
Şi, dincolo de intervenţiile sale din ultimii ani pe tema europenismului, Adrian Marino, ca savant sosit din Est spre a umple goluri în cercetarea occidentală de profil, s-a dovedit un model a ceea ce aş fi tentat să definesc, printr-o sintagmă de sorginte novalisiană, un european …acasă. E dimensiunea emblematică a unui intelectual care, refuzând să-şi trădeze vocaţia, a rămas să se măsoare doar cu el însuşi: cu disponibilităţile, infinite, dar şi cu propriile limite. Vivacitatea acestui model tocmai în aceasta subzistă.
martie 2005
* Să amintim aici, pe scurt, „cazul Croce” în contextul criticii italiene: critic şi estetician de sorginte hegeliană, cu un prestigiu neştirbit de-a lungul întregii sale existenţe, ca iniţiator şi autor al celebrului „Manifest al intelectualilor antifascişti” publicat în 1925, creator al unei metodologii de cercetare, în ciuda multor carenţe şi chiar gafe în receptarea unor mari valori din rândul contemporanilor săi, dar nu numai, Croce a continuat, şi după moartea sa, să funcţioneze modelizant în critica peninsulară; la începutul anilor ’60, şi sub incidenţa mutaţiilor operate de tentativele neo-experimentaliste, „modelul” a început să fie abandonat şi chiar refuzat. „A fi crocean” atunci, s-a spus, ar fi fost echivalent cu o mare prostie. Tot aşa cum a nu fi fost crocean cu cinci decenii mai înainte ar fi fost, aşijderea, o prostie.
