AMORCORDIS

0
93

(Fragmente dintr-un jurnal reinventat)

 

  1. B. Regăsesc, nu fără dificultate, printre ciorne, aceste însemnări numind o altă împrejurare şi, desigur, o altă intenţie:

 

«Discuţie cu Franco („nebunul” din Macerata în apartamentul căruia am ajuns să dorm printr-un concurs de împrejurări nelipsite de un anume haz, dar şi de …necaz!) despre…Leopardi şi despre Pratolini. Leopardi, înţeleg, e de-al lui, marchigian, din Recanati, mi se pare firesc nu doar să-şi exhibe un orgoliu local, ci şi să ştie, a memoria, măcar versurile din A Silviaşi pe cele din Infinito; de la şcoală, desigur, însă îmi povesteşte cum, în localitatea rurală de pe colinele marchigiane, nu departe de Portul Recanati în care îşi făcea şcoala elementară, învăţatul pe de rost al poeziilor lui Leopardi intra în obligaţia copiilor. Dar de unde până unde …Pratolini? Florentin, apoi transferat la Roma, romancier angajat politic, evident, în rândurile stângii, chiar radicale, italiene, n-a fost, în ciuda unei faime aproape populare de prin anii ’50, tocmai o figură de succes. Incongruent (Franco, gazda mea de-o noapte, e destul de bolnav, cu probleme psihiatrice acute în urma unui accident de maşină!), îmi divulgă până la urmă …secretul: citise undeva că Vasco Pratolini n-avusese …şcoală. Adică, doar elementara şi liceul: „Come me!”, îmi spune. Însă el îl auzise odată vorbind, la Bologna, cu ocazia premierii unui film „tras” dintr-o carte a sa. „Cronache di poveri amanti”, gândesc cu voce tare, iar el sare de pe scaun satisfăcut, „Sì, sì, ma come mai fai a sapere?…”, şi adaugă că atunci când l-a văzut l-a uluit asemănarea din film cu necazurile din propria sa familie. Şi, pe urmă, nu uită să adauge ritos, „ştii că acela e unul dintre primele filme ale lui Mastroiani?” „Losapevi?”. Nu ştiam, ca să fiu sincer, nu ştiu nici acum care este primul film al lui Mastroiani. Multă vreme am crezut că Mastroiani debutase în …”Strigătul” lui Antonioni, dar fireşte că m-am înşelat, măcar pentru faptul că Antonioni a fost – şi a rămas – una dintre marile mele pasiuni cinematografice.

Revenind la Pratolini, ceea ce mă intriga în textul omagial al prietenului său Luzi este tonul – şi tonalitatea – derobată de orice undă de patetism, lipsită de acea notă puţin pasională ce se poartă în astfel de momente. Şi, în plus, spre a defini o altă notă comună, în general, scrisului luzian, e viu în aceste puţine cuvinte un abia simţit fior de îngrijorare pentru teama de a nu se pierde ceva din propriul său destin: amintirea marelui prieten şi riscul pierderii în uitare. Era, mă întrebam atunci, o îngrijorare ce-l preocupa pe marele poet în legătură şi cu propriul său destin? Luzi trecuse, în momentul scrierii, de respectabila vârstă de 87 de ani. N-au rămas, din câte ştiu, semne ale unei angoase a apropierii sfârşitului în acei ultimi ani ai săi. Dimpotrivă: a scris, a combătut, s-a deplasat, a călătorit până aproape în preziua morţii. Dar dacă, scriind despre prietenul dispărut cu zece ani mai înainte şi sub pagoda unor suferinţe fizice majore, el, Luzi, contura, cu pana sa hărăzită, insidioasa faţă a unei postumităţi ignare?»