Serialul despre Michael Jordan, la etapele 7-8

0
246

Serialul despre Michael Jordan a ajuns la etapele 7-8. Prima retragere, revenirea şi reînnodarea succesului, toate marcate de dispariţia tatălui său.

Un zeu precum Jordan devine scârbit de poveştile menite să-i zdrelească aura. „Plec, să vedeţi cum va fi lumea şi sportul fără mine” a fost discursul nerostit al lui Michael. Era afectat psihic şi fizic, după un deceniu în care pur şi simplu reinventase baschetul, sportul, reclama, noţiunea de vedetă. Luase decizia înainte de tragedia tatălui său. Chiar de la Barcelona. Numai gândul de a realiza tripla consecutivă, „3 in a row”, ce ce nu reuşiseră coloşi precum Magic sau Bird, îl ţinuse pe teren încă un an. Dar când gândul cel dintâi a fost alimentat de tragedia tatălui şi de scandalul legat de pariuri, nimeni şi nimic nu l-au mai putut păstra pe MJ în baschet. Şi ce era sportul fără rege? Să ne imaginăm ce ar însemna să se fi retras Messi şi Cristiano, împreună, acum câţiva ani, când duelul lor direct era la cel mai înalt nivel?

Lumea îl înconjura cu căldură pe Jordan, cu pasiune, fiindcă deja îşi dobândise intrarea în Olimp. Maradona a făcut aproape tot ce se putea face pentru a-şi ruina imaginea, în timpul şi la finalul carierei, şi tot a rămas un idol şi un personaj devorat de media. Oricât ar fi suferit lumea că nu-l mai vedea pe Air plutind spre inel, nu avea cum să nu-l susţină şi în lumea în care ce s-a refugiat. A ales sportul copilăriei, baseball, dar putea să joace şi şotron, lapte gros, tot ar fi atras atenţia la fel de mult, fiindcă eram încă în „era Jordan”. Din fericire, „rătăcirea” a durat un an şi jumătate, iar greva din MLB i-a grăbit întoarcerea.

Bulls nu era o echipă galactică, nu erau reunite superstaruri acolo, nu era un Dream Team, chiar dacă reuşeşte 72 de victorii într-un sezon, record. Era o echipă construită în jurul lui Jordan, pentru Jordan, pentru ca el să câştige trofee şi să strălucească. A avut locotenentul Scottie Pippen, iar pe ceilalţi a trebuit să-i biciuiască permanent, ca să-şi ridice nivelul atunci când era nevoie şi de ei. Iar un vestiar de campioni nu se întreţine numai cu dulcegării, cu complimente şi încurajări. Coechipierii erau conştienţi, de când călcau în aceeaşi încăpere cu Michael, că trebuie să fie la cel mai înalt nivel posibil tot timpul. Numai că Jordan voia şi mai mult, voia să-i modeleze, era necruţător cu ei, în încercarea de a-i apropia cât mai mult de standardul său. Nu că nu-şi dădeau silinţa, numai că el voia să le imprime şi acea dorinţă exacerbată de a câştiga, care este nativă, pe care nu o posedă oricine. În vestiar şi pe teren nu mai era băiatul bun de la terminarea partidelor, când glumea cu fanii şi cu media.

„Victoria şi ideea de lider au un preţ, aşa că am tras după mine oamenii şi când nu voiau. Nu le-am cerut niciodată să facă un lucru pe care nu-l fac şi eu. Dacă nu vrei să joci aşa, atunci nu joci cu mine!” ne împărtăşeşte Michael, iar acesta este mentalitatea de campion, este esenţa carierei sale, mai ales în „epoca Phil Jackson”.

Motivaţia sa era permanentă, indiscutabilă. Dar am văzut cazurile în care Jordan era over-motivated, când i se mai oferea un boost suplimentar. Sau dacă nu i se oferea, şi-l crea. Am văzut ce păţiseră Barkley sau Draxler, au mai căzut pradă furiei pozitive a lui MJ şi fostul coleg, BJ Armstrong, antrenorul lui Sonics, George Karl, sau Nick Anderson, cel cu „45 nu e 23”. În acele cazuri, de surplus de determinare, Jordan devine erou de film. Scenariile clasice, când personajul central are momentul de cădere, când este dominat de villain, situaţie din care însă îşi extrage motivaţia pentru a reveni magistral şi pentru a ne oferi acel happy-end pe care îl aşteptăm, pe care îl intuim, dar care ne place la fel de mult de fiecare dată. Fără rivali, fără jucători superîncrezători că-l pot detrona, fără adversari să nu fi comis hybris-ul, provocând dezlănţuirea zeului şi pedeapsa „cuvenită”, nu am fi avut astfel de poveste.