Cine îşi mai aminteşte astăzi, într-o Românie departe de a se fi aşezat într-o matcă solidă şi general împărtăşită de libertate şi democraţie, de disputele acerbe, dramatice pe alocuri, ce-au marcat, mai ales după anii şaizeci, raporturile interne pe scena stângii, socialiste şi, mai precis, comuniste pe plan european? După evenimentele din 1956 de la Budapesta, şi, mai târziu, după înăbuşirea „Primăverii pragheze” din 1968 de către tancurile sovietice, sciziunea în structura comunismului mondial aflat sub inflexibila şi intratabila influenţă a Kremlinului, avea să fie decisivă sub toate aspectele. Personalităţi de prim rang şi de un prestigiu alocat înainte de toate sectoarelor culturale şi ştiinţifice în care se remarcaseră (scriitori, gânditori, cercetători, actori, jurnalişti) nu doar că s-au disociat, public şi agresiv, în termeni de o extremă radicalitate, inclusiv ideologică, de ceea ce s-a numit atunci „comunismul real”, dar şi-au aruncat „legitimaţiile roşii”, devenind inamici mai periculoşi şi, deci, mai huliţi, în Estul socialist, decât chiar liderii partidelor antagoniste. În Italia, spre a ne opri la un singur exemplu, intelectuali cu renume precum Italo Calvino ori Pier Paolo Pasolini au demisionat din PCI-ul acuzat, atunci, în vâltoarea agresiunilor de la Budapesta, de a nu se fi disociat în termeni neechivoci de Moscova, continuator al unui sistem, de pură extracţie stalinistă şi maoistă.
Şi tocmai în Italia, după era Togliatti, comuniştii aveau să apuce o cale diferită, critică la adresa praxisului estic, ajungând, în 1976, la cel mai mare scor electoral din istoria sa, formalizat în ecuaţia că unul din trei alegători le-au dat votul. A fost era ce avea să poarte până astăzi şi probabil şi pe viitor numele lui Enrico Berlinguer, liderul carismatic de origine sardă, a cărui cultură, inteligenţă, fermitate şi rigoare, morală şi politică, au constituit un patrimoniu cu care toată Italia de astăzi, ca şi din acei ani, are motive de mândrie. S-au împlinit de curând trei decenii de la decesul său, iar moştenitorii săi „ideologici”, dar mai ales, culturali nu l-au uitat. Walter Veltroni, fondatorul noii stângi după căderea Zidului berlinez şi după istorica campanie juridică a „Mâinilor curate”, el însuşi jurnalist şi scriitor cu nu mai puţină faimă, a consacrat personalităţii lui Berlinguer un film documentar de curând intrat în circuit public. Titlul e cât se poate de semnificativ: „Pe când exista Berlinguer”.
Am vizionat câteva secvenţe, în avanpremieră pe una din popularele canale tv şi am citit interviul acordat de realizator săptămânalului „L’Espresso”.
Imaginile sunt copleşitoare: de la drumul parcurs de copilul născut într-o familie săracă din ţinuturile lui Gramsci, cu suişuri şi coborâşuri ce n-au ocolit tragedia rezistenţei antifasciste ori schismele din anii imediat postbelici în rândul unor camarazi dedicaţi necondiţionat dictatului Cominternului şi până la decesul său transformat într-o manifestare funerară uriaşă, nemaiîntâlnită până atunci. La Roma, au asistat două milioane de italieni, din care n-au lipsit nici cele mai înalte instanţe politice ale ţării, de la preşedintele Pertini la Giulio Andreotti şi la Bettino Craxi, până la premierul de atunci al Chinei, la Fidel Castro, dar şi Mihail Gorbaciov, pe atunci în anticamera Puterii de la Moscovo, ca adjunct al muribundului Cervenko.
Veltroni însuşi relatează că, adolescent, îl admira pe Berlinguer fără a fi el însuşi comunist, ba chiar ferm anti-sovietic şi pro-american, celălalt idol al tinereţii sale fiind, fireşte, John Kennedy.
Berlinguer n-a fost doar un mare şi declarat apărător al democraţiei, ci şi un virtuos al opţiunilor strategice ce şi-au dovedit importanţa decisivă în momente critice, aşa cum s-a întâmplat în 1976 când, deşi a doua forţă politică ieşită dintr-un scrutin, decise, bulversând toată clasa politică, de a sprijini guvernul Andreotti. Tot atunci, într-un moment de criză teribilă, într-un discurs despre… austeritate, au pronunţat trei cuvinte, „moralitate, sacrificiu şi ordine”, convins de costul ce urma să-l achite.
Pentru cei care, seduşi de spectrul demolator cu orice preţ, inclusiv acela al instituirii unor goluri în istorie ca şi când, decenii la rând, în ţări şi în regiuni întinse ale Europei nu s-ar mai fi făcut nimic, de parcă generaţii întregi n-ar mai fi muncit, trăit, iubit, ci doar suferit şi murit într-un fel de cataclism decis prin… program politic, lecţia lui Enrico Berlinguer merită cel puţin cercetată, revizitată. Măcar de unii „condotieri” ai stângii, de aiurea dar mai ales de la noi, cărora cultura politică, dar şi cea generală, le este complet străină.
