Unde fugim de-acasă…

0
95
Citeşte mai mult

Titlul de mai sus e al unei cărţi de poeme (incitante şi, încă, incisive) pentru copii a lui Marin Sorescu de prin tinereţea sa risipitoare de felurile daruri. I-l împrumut, convins de aprobarea sa tacită pe-acolo, pe unde va fi ieşit în ceruri, nu cu tâlcul vreunui amuzament al celor mici, ci ca siglă a unei disperări aproape generalizate în bejenia vremii în care ni-i dat să trăim. O vreme tulbure, cu un gust sălciu, a cărei dramatică disperare niciun ambalaj oricât de apetisant în care diriguitorii ni-l oferă nu mai reuşesc s-o ascundă.

Cunosc relativ mulţi tineri nu doar inteligenţi şi confirmaţi, într-un traseu al devenirii lor intelectuale, dar cu afirmări publice de excepţie în domenii în care competiţia, în plan internaţional, este acerbă. Unii nu şi-au ratat şansa de a se fi măsurat, în vreun stagiu bursier, cu colegii lor mai norocoşi de prin mari centre ale culturii şi civilizaţiei europene. Şi nu numai. Alţii s-au aciuit pe-acolo, cu mai mari ori mai mici împliniri: un set fie şi rezervat de satisfacţii precum bucuria de a ţi se aprecia inteligenţa, învăţătura. Şi harul. Fiindcă suntem, orice s-ar spune, un popor hărăzit, în ciuda histrionismului regretabil care ne sustrage unui destin mai meritat.

Pe cei reveniţi acasă – condiţia lor e cea care mă iscodeşte – îi dibui, în rarele întâlniri cu care mă onorează, deja livraţi unei ireversibile resemnări: iritaţi de ceea ce li se întâmplă, incapabili să înţeleagă mersul lucrurilor într-o societate ce-şi afişează, strident şi agresiv, sordidul gust al unei desfrânări pe care nicio tragedie n-o mai încape. Unde (mai) fugim de-acasă? – mă pomenesc chestionat. Şi întrebarea mă mută, antropologic aproape, în vaduri uitate ale istoriei prin risipitele veacuri ale haiduciei când fuga era alternativa liminară, ca un pariu pe propria viaţă, la suferinţa devenită insuportabilă.

Inteligenţi, cum spuneam, frumoşi spirituali, unii pregătiţi pentru schimbările de performanţă pe care le strigăm şi le visăm cu o râvnă sâcâitoare, se simt abandonaţi, daţi la o parte de cohortele de sinecurişti, de turme de haimanale distribuite la neruşinatele licitaţii ale zilei: într-un joc al pervertirii criteriilor din care a dispărut şi ultimul rest al meritocraţiei. Un business în care servilismul e etalon de promovare, iar prostia e monedă de schimb. Şi în care actul politic în sine a devenit tele-show, la întrecere cu brahmuţeniene seriale de aculturalizare… forţată.

Un tânăr, excepţional filolog, cu un  doctorat remarcabil şi cu stagii de invidiat prin Occident, e de ani buni blocat în tentativa sa de a-şi pune instituţional în valoare potenţialul atestat: cu ceva timp în urmă, am aflat, nu fără uimirea unei inocenţe pe care mi-o asum, că blocajul se datora unor motive incredibil de puerile: teama unor vremelnici catedratici ai ateneului craiovean de o competiţie ce s-ar fi putut deschide. Şi nu doar atât. Poate, mi s-a sugerat, dotei de invidie a celor care, regăsindu-se prea grăbit în susul unei ierarhii improvizate, şi-ar fi creat motive în plus de disconfort din cauza unei concurenţe nedorite.

Rămâne, ca un ghimpe în carne, perspectiva terifiantă a acestei resemnări cu un risc de ţară extrasă din traseul ei spre o normalitate tot mai absentă.